Cat de uncool e sa-ti fie bine singura intr-o camera de hotel? Cat de patetic e sa lucrezi 13 ore intr-o zi in care ai intrat dimineata la 8 in birou si in loc de "good morning" ai spus "today I'm leaving at 5 o'clock sharp... and I'm not joking!" ....Yeah...right.... In plus ti-ai mai pus si tocuri de 8 cm pe o ploaie cu spume si ai avut the worst hair day ever din cauza umezelii din aer. N-a mers nimic "ca uns" in afara meetingului de dimineata cand ti-a functionat improvizatia (as always, ca de recitit prezentarile alea n-ai avut nici timp nici chef, era mai important sa-ti aranjezi parul, sa te machiezi si sa te schimbi de 3 ori). Dar... a spus sau n-a spus clientul ala pe care nu-l multumeste nimeni si nimic, azi dupa ce te-a ascultat "uhmmmm.... quite impressive"?
Cat de pueril e sa stai la miezul noptii (remember: less coffee tomorrow) in pat cu laptopul in brate si sa te intrebi "who/what t.f. am I?" Putin din toate si de fapt nu mare lucru?
Ar fi fost mai bine sa fii 100% sotia ideala? Sau 200% mama perfecta si sa nu fi amanat nedeterminat mostenitorul nr. 2 ? Din consideratie pentru pasionatii de rock :) care mai trec cateodata pe-aici n-am sa spun ce muzica ascult acum. Dar una dintre piese e chiar despre "parenting", si textul suna chiar bine (in italiana multe lucruri suna bine) si vorbeste despre cum iti percepi viata cand iti cresc copii.
Ei, eu sunt oarecum precoce, copilul meu e inca mic insa am inteles deja ce urmeaza. Si nu sunt suficient de altruista ca sa ma dedic lui si atat. Pentru ca la un moment dat o s-o ia pe drumul lui, si atunci ce fac, astept nepotii? Ei da, sunt egoista, ma simt oarecum datoare si fata de mine, nu numai fata de ceilalti, asa cum "ar trebui", asa cum "se face".
Nu cred ca sunt o mama rea, sa ne intelegem. Dar nu pot sa fiu mama closca sau mama pentru care viata proprie s-a terminat cand i s-a nascut copilul, ce sa fac acum? Nu pot sa-mi imaginez cum ar fi viata mea fara copil, nu-mi mai amintesc lumea inainte sa apara el, nu stiu cum am putut sa ma simt intreaga inainte sa fiu mama. E bucata cea mai importanta din viata mea, pot sa uit de orice daca imi spune "mami, te iubesc" si nu sunt in stare de nimic daca lui nu i-e bine.
Quality time cu copilul? Eu asta simt ca se intampla atunci cand sunt cu el, dar poate sa-mi garanteze cineva ca asta simte si el? Pana la urma sa fii un parinte bun inseamna ca tie sa-ti fie bine cu copilul tau sau lui sa-i fie bine cu tine? Both? Aha....
Dar acum ma bucur ca sunt singura. Pentru ca sunt momente cand mi se pare ca nu am suficient spatiu sa pot respira, ca se asteapta prea multe de la mine, ca sunt un fel de instrument care trebuie sa livreze ceea ce stabileste contractul social, regardless of what the "instrument" feels.
Dar cred ca am spus deja lucrurile astea in 100 de feluri pana acum in mai putin de 2 luni de blog, asa ca as face bine sa ma tin de cuvant: am ceva nou de spus sau...tac...
De parca as stii sa tac :). Pot sa continui sa vorbesc singura insa....
31 martie 2009
Still alive
…not kicking though…
Nu s-a prabusit nici un avion azi, deci am scapat si de data asta :) (am idei putine dar fixe, una dintre ele include un avion care se prabuseste si eu sunt pe-acolo). Am avut grija sa verific inainte sa plec de-acasa daca e platita asigurarea de viata.
Recitesc ce-am scris vineri... primul impuls e sa sterg tot…bitchy big time, nici nu da pe dinafara de bun simt si educatie. Deci asa “draguta” eram vineri…. Incep sa se lamureasca unele lucruri . Asa ca mai bine nu sterg nimic, il las acolo pe post de “asa NU”.
“Noroc” ca ploua, altfel “adolescenta” voia sa vada marea. Ce sa-i fac, e tinerica si plina de entuziasm, nu simte oboseala ca mine. Am 20 de slide-uri de revazut pentru meetingul de maine (foarte de) dimineata si n-am nici un chef. Si fac asa cum faceam la facultate in noaptea dinaintea examenelor « ei, lasa, ma trezesc maine mai devreme ». Stiu ca probabilitatea sa ma trezesc e max. 2%. Pe de alta parte intodeauna sper sa-mi functioneze la fel de bine partea de improvizatie cum mi se intampla de obicei :):):). Decat sa ma duc la toate trainingurilea alea plictisitoare mai bine as face un curs de teatru.
Mi se pare ca blogul asta devine un fel de jurnal despre nimic, puteam sa incep la fel de bine cu: «draga jurnalule, iar n-am facut nimic interesant ». De fapt pana la urma poate asta e solutia, sa-mi dau seama ca nu e nimic extraordinar in ce fac, in ce sunt, in ce stiu… Sa fiu si eu plictisitoare si previzibila in timp ce ma plang ca tot ce este in jurul meu este repetitiv si banal? I
Am facut o pauza de telefon…biata adolescenta nici maine nu se duce sa vada marea, tocmai am aflat ca trebuie sa ies la cina …minunat…
Daca isi revine conexiunea (data viitoare cand schimb geanta sa-mi amintesc sa mut si cardul de internet) poate ca o sa si postez ce-am scris, maine probabil ca n-o sa am timp nici sa respir.
Asa ca o sa ma uit la un film pana adorm. Inainte o sa setez alarma la telefoane pentru dimineata devreme… o sa setez si Palm-ul, sa verific si televizorul, poate are pornire autmata. Ar fi ceva sa dorm linistita si sa nu ajung “sa ma produc”.
Probabil ca o sa revin cand chiar o sa am ceva de zis…if ever…
(for the record: data "productiei" e 30 martie)
Nu s-a prabusit nici un avion azi, deci am scapat si de data asta :) (am idei putine dar fixe, una dintre ele include un avion care se prabuseste si eu sunt pe-acolo). Am avut grija sa verific inainte sa plec de-acasa daca e platita asigurarea de viata.
Recitesc ce-am scris vineri... primul impuls e sa sterg tot…bitchy big time, nici nu da pe dinafara de bun simt si educatie. Deci asa “draguta” eram vineri…. Incep sa se lamureasca unele lucruri . Asa ca mai bine nu sterg nimic, il las acolo pe post de “asa NU”.
“Noroc” ca ploua, altfel “adolescenta” voia sa vada marea. Ce sa-i fac, e tinerica si plina de entuziasm, nu simte oboseala ca mine. Am 20 de slide-uri de revazut pentru meetingul de maine (foarte de) dimineata si n-am nici un chef. Si fac asa cum faceam la facultate in noaptea dinaintea examenelor « ei, lasa, ma trezesc maine mai devreme ». Stiu ca probabilitatea sa ma trezesc e max. 2%. Pe de alta parte intodeauna sper sa-mi functioneze la fel de bine partea de improvizatie cum mi se intampla de obicei :):):). Decat sa ma duc la toate trainingurilea alea plictisitoare mai bine as face un curs de teatru.
Mi se pare ca blogul asta devine un fel de jurnal despre nimic, puteam sa incep la fel de bine cu: «draga jurnalule, iar n-am facut nimic interesant ». De fapt pana la urma poate asta e solutia, sa-mi dau seama ca nu e nimic extraordinar in ce fac, in ce sunt, in ce stiu… Sa fiu si eu plictisitoare si previzibila in timp ce ma plang ca tot ce este in jurul meu este repetitiv si banal? I
Am facut o pauza de telefon…biata adolescenta nici maine nu se duce sa vada marea, tocmai am aflat ca trebuie sa ies la cina …minunat…
Daca isi revine conexiunea (data viitoare cand schimb geanta sa-mi amintesc sa mut si cardul de internet) poate ca o sa si postez ce-am scris, maine probabil ca n-o sa am timp nici sa respir.
Asa ca o sa ma uit la un film pana adorm. Inainte o sa setez alarma la telefoane pentru dimineata devreme… o sa setez si Palm-ul, sa verific si televizorul, poate are pornire autmata. Ar fi ceva sa dorm linistita si sa nu ajung “sa ma produc”.
Probabil ca o sa revin cand chiar o sa am ceva de zis…if ever…
(for the record: data "productiei" e 30 martie)
27 martie 2009
Pensie? Nu! Dar macar un an sabatic...
Am spus stop. Pentru 10 minute macar. De azi dimineata n-am stat o secunda si multumesc lui Dumnezeu din toata inima ca nu am arma de foc.
Sunt doua variante: ori oamenii se tampesc pe zi ce trece si pricep din ce in ce mai greu si/sau mai putin ori eu devin din ce in ce mai intoleranta si mi se pare ca sunt inconjurata de tembeli (apparently unii n-o sa ma mai salute de luni....sufar cumplit, are cineva batiste extra?).
Oricare ar fi varianta corecta, pentru binele tuturor am nevoie de o pauza. Pensia n-ar fi o idee rea, dar din pacate mai am muuuult. Si in plus m-am obisnuit cu adrenalina de la job atunci cand e decent dozata. Azi e clar overdose.... Contemplu cu interes insa varianta anului sabatic, doar ca n-am timp timp s-o aprofundez....
Bine macar ca saptamana viitoare sunt "pe drumuri", nu ca n-as avea o agenda de cosmar, dar macar mai schimb peisajul si interlocutorii. Si cel putin am sfarsitul zilei numai pentru mine. (Apropo, de ce ar rezerva cineva un zbor cu plecare luni si intoarcere vineri si cazare numai pentru 2 nopti?!?!? ... my point exactly...)
"Drumul" de saptamana viitoare e un motiv pentru care m-am gandit ca ar fi bine sa nu aman blogul, pana acum am numarul de decolari egal cu numarul de aterizari but... who knows?
Asa ca nimic despre parenting azi, "adolescenta" e si ea bine ascunsa si n-are pe unde sa scoata capul. Dar cred ca stiu o multime de lucruri pe care le-as putea face daca n-ar mai trebui sa lucrez o perioada. (Multe dintre ele ilegale si de o moralitate indoielnica :)).
Dar o sa detaliez cu calm de luni incolo, daca imi mentin recordul personal (take-offs=landings) :).
Promit.
Pana atunci, mai am numai 2 meetinguri x 1 h. si un call de 90 min. si pot sa-mi incep week-endul.
Sunt doua variante: ori oamenii se tampesc pe zi ce trece si pricep din ce in ce mai greu si/sau mai putin ori eu devin din ce in ce mai intoleranta si mi se pare ca sunt inconjurata de tembeli (apparently unii n-o sa ma mai salute de luni....sufar cumplit, are cineva batiste extra?).
Oricare ar fi varianta corecta, pentru binele tuturor am nevoie de o pauza. Pensia n-ar fi o idee rea, dar din pacate mai am muuuult. Si in plus m-am obisnuit cu adrenalina de la job atunci cand e decent dozata. Azi e clar overdose.... Contemplu cu interes insa varianta anului sabatic, doar ca n-am timp timp s-o aprofundez....
Bine macar ca saptamana viitoare sunt "pe drumuri", nu ca n-as avea o agenda de cosmar, dar macar mai schimb peisajul si interlocutorii. Si cel putin am sfarsitul zilei numai pentru mine. (Apropo, de ce ar rezerva cineva un zbor cu plecare luni si intoarcere vineri si cazare numai pentru 2 nopti?!?!? ... my point exactly...)
"Drumul" de saptamana viitoare e un motiv pentru care m-am gandit ca ar fi bine sa nu aman blogul, pana acum am numarul de decolari egal cu numarul de aterizari but... who knows?
Asa ca nimic despre parenting azi, "adolescenta" e si ea bine ascunsa si n-are pe unde sa scoata capul. Dar cred ca stiu o multime de lucruri pe care le-as putea face daca n-ar mai trebui sa lucrez o perioada. (Multe dintre ele ilegale si de o moralitate indoielnica :)).
Dar o sa detaliez cu calm de luni incolo, daca imi mentin recordul personal (take-offs=landings) :).
Promit.
Pana atunci, mai am numai 2 meetinguri x 1 h. si un call de 90 min. si pot sa-mi incep week-endul.
25 martie 2009
Citatul zilei
"In order to form an immaculate member of a flock of sheep one must, above all, be a sheep."
Albert Einstein
17 martie 2009
Marti….(Din ciclul…Vineri 13)
"Reality is merely an illusion, albeit a very persistent one" - Albert Einstein
Ei hai ca nu sunt nici depresiva, nici nu cochetez cu suicidul… vineri eram “moody” (nu stabilisem ca aici am voie sa fiu oricum? ). Si trebuie sa recunosti ca e preferabil sa ai prietene cu care sa filosofezi pe teme existentiale (fie ele 100% improbabile si fortat majore) decat sa schimbi retete de snitele.
Acum nu ca retractez ce-am scris vineri, era oarecum exacerbata starea dar era (este) a mea. Nu stiu cat de bine te intelegi tu cu tipul ala de 25 ani dar omoloaga lui care salasluieste la mine se pare ca e inca adolescenta si are momente de rebeliune cand nu vrea deloc sa stea ascunsa :).
Cred ca totul tine de asteptari. Nu ca n-as mai avea altele, dar sunt destul de lipsita de entuziasm daca ma gandesc ca pe cele majore le-am cam bifat si nu ma simt deloc asa cum m-as fi asteptat. Mai ales ca “matricea” nu ma lasa sa-mi setez asteptari spectaculoase.
Si nu-mi spune ca oricat ai detesta modelele si sabloanele nu traiesti tot in/dupa ele pentru ca nu cred.
Tocmai pentru ca iubesc viata nu prea mi se pare ok sa simt ca nu traiesc “de-adevaratelea”. Sau nu destul. Probabil ca asteptarile mele au fost disproportionate, naiba stie. Dar tot ma simt cateodata de parca m-ar fi dresat Pavlov.
… si ca sa fiu sincera pana la capat as prefera cabernet, nu ma dau in vant dupa sampanie :), era si aia un sablon :).
Ei hai ca nu sunt nici depresiva, nici nu cochetez cu suicidul… vineri eram “moody” (nu stabilisem ca aici am voie sa fiu oricum? ). Si trebuie sa recunosti ca e preferabil sa ai prietene cu care sa filosofezi pe teme existentiale (fie ele 100% improbabile si fortat majore) decat sa schimbi retete de snitele.
Acum nu ca retractez ce-am scris vineri, era oarecum exacerbata starea dar era (este) a mea. Nu stiu cat de bine te intelegi tu cu tipul ala de 25 ani dar omoloaga lui care salasluieste la mine se pare ca e inca adolescenta si are momente de rebeliune cand nu vrea deloc sa stea ascunsa :).
Cred ca totul tine de asteptari. Nu ca n-as mai avea altele, dar sunt destul de lipsita de entuziasm daca ma gandesc ca pe cele majore le-am cam bifat si nu ma simt deloc asa cum m-as fi asteptat. Mai ales ca “matricea” nu ma lasa sa-mi setez asteptari spectaculoase.
Si nu-mi spune ca oricat ai detesta modelele si sabloanele nu traiesti tot in/dupa ele pentru ca nu cred.
Tocmai pentru ca iubesc viata nu prea mi se pare ok sa simt ca nu traiesc “de-adevaratelea”. Sau nu destul. Probabil ca asteptarile mele au fost disproportionate, naiba stie. Dar tot ma simt cateodata de parca m-ar fi dresat Pavlov.
… si ca sa fiu sincera pana la capat as prefera cabernet, nu ma dau in vant dupa sampanie :), era si aia un sablon :).
Nu pricep…
Am incercat sa ma uit la Slumdog Millionaire dar a fost peste puterile mele. Nu m-a ajutat deloc entuziasmul celor care-l vazusera inaintea mea si mi-l recomandasera cu caldura….mi s-a parut o porcarie si n-am avut nervii sa ma uit pana la sfarsit (nici macar pana la jumatate ca s-o spun p-a dreapta).
Mi s-a parut o combinatie de film indian prost (ca si cum ar fi si vreunul bun :) ) cu o trama absolut previzibila condimentat cu imagini fortat socante ale mizeriei din mahalalele din Mumbai. Nu-i asa ca el in final o re-gaseste pe EA, isi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul si traiesc fericiti pana la adanci batraneti? Si mai ies si din mizerie, pentru ca el (analfabet) face ce face si sufla jack-potul de la concurs ? De fapt stiu ca asa e, n-am nevoie de confirmari, mi-au povestit colegele emotionate pana la lacrimi «vaaiii, dar a fost asa frumos la sfarsit, pacat ca nu te-ai uitat». (Aici se potrivea emoticonul ala verde plin de greata.)
Nu pricep de unde fascinatia asta pentru mizerie, suferinta, senzational cu orice pret si obsesia pentru happy-end. Plus stereotipul american “west is best”. O fi vreo “reteta” pentru criza, sa nu mai sufere bietii americani asa rau cand le executa banca ipoteca si raman homeless. Un fel de Prozac de celuloid.
Ca le face bine la cap e una dar… «best motion picture of the year » ?!?!?! La fel ca ”Lista lui Schindler” , “Out of Africa”, sau (din secolul asta :)) “Lord of the rings” , “Crash” sau “La vita e bella” a lui Benigni? Bine cel putin ca “La vita e bella” cel mai bun film strain al anului, nu risca sa fie comparat cumva cu “capodopera” 2008.
A…se pare ca nu stau bine cu perceptia metaforei si n-am fantezie, de fapt filmul s-ar vrea “a fairytale”. Prefer sa ma uit la Disney, macar acolo Alba ca Zapada nu presteaza dansuri indiene.
Recunosc ca sunt oarecum rasista. Selectiv rasista daca ma gandesc ca Shemar Moore si Tiger Woods sunt pe my (wish) “to do” list :) :) :). Deci nici cu fantezia (fanteziile :))) n-as duce-o chiar rau deocamdata.
As avea o idee de scenariu pentru anul viitor: biografia romantata a divei de Piatra-Neamt, condimentata cu niste flash-back-uri din viata Elodiei (ar putea sa fie …. verisoare hihihi), scene cu aurolacii din canale, cateva violuri si incesturi “europene” si una, maxim doua tranzactii cu copii pentru organe.
A... la sfarsit o impac pe diva cu milionarul, care se autodenunta si se lasa de baut in inchisoare, nu inainte sa-i faca doamnei tripleti. Asta ca sa fie sigur ca nu-i mai arde de tratamente cu “gerovital” cat e el ocupat sa-si plateasca datoriile fata de societate.
Iar “Gerovital” descopera ca de fapt e gay.
Imi mai trebuie doar un buget de 15 mil USD si un regizor de duzina si s-ar putea sa ajung pe covorul rosu :).
Si eu care ma rusinam ca ma uit la G A….
Mi s-a parut o combinatie de film indian prost (ca si cum ar fi si vreunul bun :) ) cu o trama absolut previzibila condimentat cu imagini fortat socante ale mizeriei din mahalalele din Mumbai. Nu-i asa ca el in final o re-gaseste pe EA, isi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul si traiesc fericiti pana la adanci batraneti? Si mai ies si din mizerie, pentru ca el (analfabet) face ce face si sufla jack-potul de la concurs ? De fapt stiu ca asa e, n-am nevoie de confirmari, mi-au povestit colegele emotionate pana la lacrimi «vaaiii, dar a fost asa frumos la sfarsit, pacat ca nu te-ai uitat». (Aici se potrivea emoticonul ala verde plin de greata.)
Nu pricep de unde fascinatia asta pentru mizerie, suferinta, senzational cu orice pret si obsesia pentru happy-end. Plus stereotipul american “west is best”. O fi vreo “reteta” pentru criza, sa nu mai sufere bietii americani asa rau cand le executa banca ipoteca si raman homeless. Un fel de Prozac de celuloid.
Ca le face bine la cap e una dar… «best motion picture of the year » ?!?!?! La fel ca ”Lista lui Schindler” , “Out of Africa”, sau (din secolul asta :)) “Lord of the rings” , “Crash” sau “La vita e bella” a lui Benigni? Bine cel putin ca “La vita e bella” cel mai bun film strain al anului, nu risca sa fie comparat cumva cu “capodopera” 2008.
A…se pare ca nu stau bine cu perceptia metaforei si n-am fantezie, de fapt filmul s-ar vrea “a fairytale”. Prefer sa ma uit la Disney, macar acolo Alba ca Zapada nu presteaza dansuri indiene.
Recunosc ca sunt oarecum rasista. Selectiv rasista daca ma gandesc ca Shemar Moore si Tiger Woods sunt pe my (wish) “to do” list :) :) :). Deci nici cu fantezia (fanteziile :))) n-as duce-o chiar rau deocamdata.
As avea o idee de scenariu pentru anul viitor: biografia romantata a divei de Piatra-Neamt, condimentata cu niste flash-back-uri din viata Elodiei (ar putea sa fie …. verisoare hihihi), scene cu aurolacii din canale, cateva violuri si incesturi “europene” si una, maxim doua tranzactii cu copii pentru organe.
A... la sfarsit o impac pe diva cu milionarul, care se autodenunta si se lasa de baut in inchisoare, nu inainte sa-i faca doamnei tripleti. Asta ca sa fie sigur ca nu-i mai arde de tratamente cu “gerovital” cat e el ocupat sa-si plateasca datoriile fata de societate.
Iar “Gerovital” descopera ca de fapt e gay.
Imi mai trebuie doar un buget de 15 mil USD si un regizor de duzina si s-ar putea sa ajung pe covorul rosu :).
Si eu care ma rusinam ca ma uit la G A….
13 martie 2009
Vineri 13. Deschidem sampania?
Vorbeai ieri cu cea mai buna prietena (care nu te suporta cand amesteci romana cu engleza, si macar acum o sa tii cont de asta) si ti-a spus “ nu vine naibii odata sfarsitul lumii, as deschide sampania!!!!!!”. N-ai cum sa-i condamni rabufnirea, dar te doare sufletul sa vezi cum incepe sa creada ca lucrurile bune pe care le asteapta n-au cum sa i se intample. Tu nu crezi ca e asa, oricat n-ai mai crede in premonitii, e ceva care iti spune ca la anul pe vremea asta toate problemele isi vor fi gasit rezolvarea. Chiar crezi cu adevarat si speri ca o sa-i poti transmite asta, ca o sa reusesti s-o inseninezi macar un pic. Pentru ca e important pentru tine sa fie fericita.
Totusi te-ai gandit toata ziua la sfarsitul lumii si sticla de sampanie. Bineinteles ca ideea era mult prea tentanta pentru piticul pseudo-filosof din capul tau ca sa n-o ia la analizat. Sa zicem ca azi, vineri 13 (din fericire piticul nu e si superstitios, altfel ai scrie romane), vine sfarsitul lumii. Ce-ar fi? Ai 5 sec. de inteligenta si-i spui piticului s-o scoata din ecuatie pe mama din tine, nu poti sa adancesti tema asta daca nu limitezi analiza la tine si-atat, n-ai ajuns cu cinismul pana acolo (si daca ai instincte cat de cat normale nici n-o sa ajungi vreodata).
Ideea nu-ti place dar nici nu te sperie. Deloc. Ceea ce s-ar parea ca nu e chiar in regula. Dar din nou, vorbim de tine si de ce astepti sa ti se (mai) intample. Sau despre ceea ce stii ca o sa urmeze. Daca totul respecta matricea previzibila pe care ai muncit atat s-o construiesti.
Pentru ca ai facut numai alegerile rational corecte, pentru ca ai probabil imprimata in ADN o secventa de gene care iti da(dea) convingerea ca daca faci “ce trebuie”, daca alegi calea minimului risc, “o sa fie bine”. Si e bine, nu-i asa? Ce din ce ai nu e ce-ai vrut? Aaaaaa… nimic, totul corespunde 100% programului.
Atunci? Unde intra capitularea in toata schema asta? Initial nu intra, numai ca planul, desi 100% atins pana acum, trebuia sa se materializeze altfel. Sa te faca sa te simti “vie”, sa fie pasionant, trepidant, captivant. Viata ta trebuia sa te entuziasmeze, sa fie ca o cursa in roller-coaster, ca doar si acolo stii ce urmeaza si cu toate astea e de fiecare data tulburator indiferent de cate ori ai lua-o de la inceput.
Deci da, daca ar fi vorba numai de tine, ai deschide sampania linisita. Ce mai ai de asteptat? Esti mult prea conformista ca sa faci un pas macar in afara, nu l-ai facut nici macar atunci cand n-ar fi afectat pe nimeni altcineva decat pe tine. Esti mult prea egoista ca sa alegi sa risti vreun pic, “tulburator” s-ar putea sa vina “la pachet” cu emotii pe care nu le vrei.
Ti-ar place totusi sa poti sa alegi ce sa fii in viata viitoare, daca sfarsitul inseamna totusi alt inceput.Pisica de apartament ar fi alegerea ideala, atunci ar fi normal sa fugi pe fereastra cand te imping curiozitatile. La fel de normal cum ar fi sa-ti reiei locul caldut pe canapea dupa ce te intorci satula de “salbaticii” si de adrenalina.
Edit: daca traia bunica-mea acum ar fi spus "Tie ti s-a urat cu binele fato!"
12 martie 2009
11 martie 2009
Despre…nimic (sau ”I'm blonde inside" day)
Parca totusi vine primavara....
Si cu asta am epuizat subiectul despre vreme, what next?
Am imprumutat starea “nu am chef azi” (pentru asta nu vrei drepturi de autor sper, o returnez)…dar se pare ca la mine vine la pachet cu “n-am idei azi”…
Asa ca luam la disecat “chestiunea zilei” :)… analiza pe text. Intr-un mod organizat. Incepem cu sfarsitul.
Putem negocia cum impartim drepturile de autor :). Ne rezumam la titlu? Nu stim…pana nu ne lamurim cum de ce/pentru cine/cand/cum/unde ar fi suparator. Pentru mine nu, m-am dezvatat de “vorbit singura”. Si tot trebuie sa incheiem oficial etapa despre care vorbeai.
“Mothers monthly meeting”
… m-am lasat, cam ca tine de fumat, tot in interesul sanatatii, diferenta e ca eu nu le duc lipsa. Deloc. Plicticos si useless…Un fel de combinatie intre bancurile “blonda, 180 cm, 90-60-90….. nu vand nimic, doar ma laud” si ala cu ”sotul meu are foarte multi prieteni, doneaza foarte multi bani, sotul meu are foarte multi bani, sotul meu are di tati, nu ni plictisim di loc” (ops, nu cred ca era decent sa-l citez pe ultimul, chiar si incomplet).
Barmani.
Let’s set things straight here: late thirties it’s really mid to late thirties (nu c-ar schimba ceva, doar de dragul acuratetii :)) si bonding se rezuma strict la scopuri de business: livrare prompta si de calitate.
Timp pentru hang-out vs. famlie.
Long story cut short: “I’m on a looooong leash”. De fapt nu e chiar fair ce spun, am exact ce vreau daca ne limitam strict la subiectul asta. Si fara ca familia sa “sufere” in vreun fel. Nu mi s-a parut niciodata ciudat pentru ca niciodata n-a fost alta situatia, asta e normalitatea mea. Un fel de normalitate concentrata daca e sa vorbim despre viata de familie. Espresso vs. American coffee (sa nu-mi spui ca “te-ai lasat” si de cafea). Suntem “espresso” family.
Am intins coarda la un moment dat, fara sa-mi dau seama. Tot de la drumuri “mi s-a tras”. Dar pe vremea aia erau drumuri foarte lungi, am avut si assignmenturi de 2-3 luni cand ma intorceam acasa un week-end la 2 saptamani. In celalalt week-end lucram, din camera de hotel pana noaptea. Pana cand fi-miu (avea 4 ani cred) mi-a spus “nu vreau sa merg la scoala si sa invat cum ai facut tu, o sa fiu tot timpul plecat si nu-mi place”. Partea proasta era ca mie-mi placea :(, nu ca stau mult plecata ci jobul in sine. Asa ca am facut “emergency family meeting” i-am urcat in avion si i-am luat cu mine, ei faceau turism, eu lucram. In weekend de obicei era amusement park (abia astept urmatorul roller-coaster).
Ne-am facut un obicei din asta, la fiecare plecare “lunga” ei au 10 zile de vacanta extra. Dupa asta fi-miu a intrat in faza “my mommy’s cool” cu varianta competitiva “much cooler than yours” si inca n-a iesit din ea :).
Acum plec mai putin, o saptamana pe luna de obicei. Chiar am anulat plecarea din februarie, nu ma simt inca in stare sa ma intorc pe aeroportul “ala”. O sa trebuiasca s-o fac in curand, nu stiu cat o sa mai aud “in own time dear, you’ll do it when you’ll fell up to it”.
Nu sunt facuta sa fiu 100% mama si sotie si chiar cred ca am noroc ca ai mei inteleg si accepta (am o banuiala ca a inceput sa le si placa hihihi). Cat despre iesirile de felul celei de luni, sunt suficient de rare si de anoste ca sa nu conteze. Deloc. Pentru nimeni :).
Cam atat, altfel am impresia ca “incheiem etapa” numai pe jumatate.
Breaking news... azi nu e joi :(
10 martie 2009
Girls night out
Aseara aveai o dipozitie criminala. La propriu. Urasti socializarea fortata, mai ales cand o isteata (care mai asteapa inca urale si ovatii) s-a gandit sa organizeze iesirea luni seara la 8 (perfect day, ideal hour).
Don’t need to bond with anybody, thank you, I already have a life!!!!! Il injuri in gand pe ala care cu toata criza n-a taiat bugetele de team building... O intrebi pe tuta daca e fan Star Trek si crede in teleportare, pentru ca altfel probabil ar fi cautat un restaurant care sa nu fie fix in buricul Bucurestiului.
OK, respiri adanc si te gandesti “ fac frumos 1 ora si am plecat”. Ajungi, realizezi ca daca tot e sa “bond” cu cineva cel mai indicat e barmanul. La al doilea gin-tonic te gandesti deja ca nu exista team-building nereusit decat daca (God forbid!!!) e “alcohol free”. La al treilea deja esti calma si relaxata si chiar reusesti sa razi la bancuri cretine. Realizezi ca discutia referitoare la superioritatea entuziasmului tineresc asupra experientei maturitatii trateaza un subiect sa-i spunem….privat. Evident ca ti se cere parerea (ce s-or astepta sa le impartasesti?!??!?). “I really don’t care which one it is as long as it’s result oriented”.
Cand ai inceput deja sa spui bancuri la limita decentei te prinzi ca e momentul sa pleci acasa. A trecut mult mai mult de-o ora…ti-ai facut datoria, si nici n-a durut prea tare :). Probabil o sa-ti explodeze capul maine dimineata, ar trebui sa bei mai des decat de 4 ori pe an.
The morning after…alta poveste. Ai o dispozitie sinucigasa… Te uiti in oglinda si-ti dai seama ca nu ti se citeste pe fata, deja iti e mai bine. In masina ridici volumul muzicii rock (sic – in loc de a doua cafea) pana cand depaseste urletul manelelor din bmw-ul mitocanului care-ti sta alaturi la semafor. Strange, vibreaza geamurile dar nu te doare capul si chiar reusesti sa fredonezi. E clar, you still got it!
Ajungi la birou, il injuri pe-ala care a facut locurile de parcare atat de inguste si-l binecuvantezi pe colegul care detine locul de parcare alaturat ca e plecat in delegatie. Parchezi relaxata pe ambele locuri :).
Iti juri ca nu te mai duci la urmatorul eveniment.
Don’t need to bond with anybody, thank you, I already have a life!!!!! Il injuri in gand pe ala care cu toata criza n-a taiat bugetele de team building... O intrebi pe tuta daca e fan Star Trek si crede in teleportare, pentru ca altfel probabil ar fi cautat un restaurant care sa nu fie fix in buricul Bucurestiului.
OK, respiri adanc si te gandesti “ fac frumos 1 ora si am plecat”. Ajungi, realizezi ca daca tot e sa “bond” cu cineva cel mai indicat e barmanul. La al doilea gin-tonic te gandesti deja ca nu exista team-building nereusit decat daca (God forbid!!!) e “alcohol free”. La al treilea deja esti calma si relaxata si chiar reusesti sa razi la bancuri cretine. Realizezi ca discutia referitoare la superioritatea entuziasmului tineresc asupra experientei maturitatii trateaza un subiect sa-i spunem….privat. Evident ca ti se cere parerea (ce s-or astepta sa le impartasesti?!??!?). “I really don’t care which one it is as long as it’s result oriented”.
Cand ai inceput deja sa spui bancuri la limita decentei te prinzi ca e momentul sa pleci acasa. A trecut mult mai mult de-o ora…ti-ai facut datoria, si nici n-a durut prea tare :). Probabil o sa-ti explodeze capul maine dimineata, ar trebui sa bei mai des decat de 4 ori pe an.
The morning after…alta poveste. Ai o dispozitie sinucigasa… Te uiti in oglinda si-ti dai seama ca nu ti se citeste pe fata, deja iti e mai bine. In masina ridici volumul muzicii rock (sic – in loc de a doua cafea) pana cand depaseste urletul manelelor din bmw-ul mitocanului care-ti sta alaturi la semafor. Strange, vibreaza geamurile dar nu te doare capul si chiar reusesti sa fredonezi. E clar, you still got it!
Ajungi la birou, il injuri pe-ala care a facut locurile de parcare atat de inguste si-l binecuvantezi pe colegul care detine locul de parcare alaturat ca e plecat in delegatie. Parchezi relaxata pe ambele locuri :).
Iti juri ca nu te mai duci la urmatorul eveniment.
9 martie 2009
A venit primavara
Sau macar asa credeam azi dimineata cand m-am trezit :). Cat de nepotrivita e vestimentatia mea primavaratica pentru temperatura de afara am realizat numai cand am iesit sa-mi iau doza matinala de nicotina. Oricum soarele de afara mi-a creat o dispozitie care sper sa ma tina cat mai mult din saptamana, destul de complicat daca ma gandesc ca mi s-a intors seful din concediu si deja mi-a blocat inboxul. Nu-i prea frumos ce spun (ar fi chiar “baiat bun” daca n-ar fi pisalog) dar o saptamana fara el a fost ca un an de concediu :). Bine macar ca e la 3000 km si pana se trezeste si incepe “bombardamentul” pot sa-mi vad de blog :) (ca tot vorbeam de engagement & commitment pe-aici pe undeva hihihihi).
In rest….wow….a trebuit sa recitesc partea de blog care te-a entuziasmat, inca ma intreb ce-ai gasit extraordinar la ea dar as fi ipocrita sa spun ca nu am avut 30 sec. de satisfactie cand ti-am citit opinia (thanks for that :)).
Intr-adevar trebuie sa recunosc ca am reusit sa-mi “fotografiez” destul de fidel starea din momentul respectiv dar nu mi se pare ca in afara de asta ar fi pe undeva vreo dovada de talent literar. Ar fi o noutate, nuvelista produsa la “fabrica de ingineri” :) :) :). Promit sa ma ocup serios de partea cu scrisul la pensie, cand o sa ma retrag la casuta din varful dealului care deocamdata e in stadiul de schita 3D (si o sa ramana asa o vreme). Poate pana atunci se reinventeaza si deprinderea de a citi.
Totusi sper sa-mi dai voie sa continui fiu “talentata” doar ocazional si mediocra (sau incoerenta si plictisitoare de-a dreptul) in cea mai mare parte a timpului. De fapt o sa fiu cum imi vine sa fiu, indiferent daca-mi dai voie sau nu, cu riscul sa te dezamagesc. Dar asta-i regula pe strada asta, nu?
Cat despre obiceiul “ganditului” aici trebuie sa-ti dau dreptate: e “periculos”. Ar trebui sa incerc sa ma temperez, nu de altceva dar nu-mi foloseste la mare lucru, decat ca descopar noi si noi intrebari… you should do the same though :).
Speaking about G&R n-as putea sa spun ca sunt 100% fan, am piese care-mi plac si piese care nu-mi plac dar asta nu numai referitor la ei. La G&R I’m more like a “Patience” and “Paradise City” kind of girl dar am si momente cand ascult “Welcome to the jungle”, in loc de supliment de cofeina :).
Deci spui (si eu te cred :)) ca ar fi tot un fel de ingeras dragalasul ala cu cornite care-mi susura tot felul de tampenii lately? … m-am linistit.
In rest….wow….a trebuit sa recitesc partea de blog care te-a entuziasmat, inca ma intreb ce-ai gasit extraordinar la ea dar as fi ipocrita sa spun ca nu am avut 30 sec. de satisfactie cand ti-am citit opinia (thanks for that :)).
Intr-adevar trebuie sa recunosc ca am reusit sa-mi “fotografiez” destul de fidel starea din momentul respectiv dar nu mi se pare ca in afara de asta ar fi pe undeva vreo dovada de talent literar. Ar fi o noutate, nuvelista produsa la “fabrica de ingineri” :) :) :). Promit sa ma ocup serios de partea cu scrisul la pensie, cand o sa ma retrag la casuta din varful dealului care deocamdata e in stadiul de schita 3D (si o sa ramana asa o vreme). Poate pana atunci se reinventeaza si deprinderea de a citi.
Totusi sper sa-mi dai voie sa continui fiu “talentata” doar ocazional si mediocra (sau incoerenta si plictisitoare de-a dreptul) in cea mai mare parte a timpului. De fapt o sa fiu cum imi vine sa fiu, indiferent daca-mi dai voie sau nu, cu riscul sa te dezamagesc. Dar asta-i regula pe strada asta, nu?
Cat despre obiceiul “ganditului” aici trebuie sa-ti dau dreptate: e “periculos”. Ar trebui sa incerc sa ma temperez, nu de altceva dar nu-mi foloseste la mare lucru, decat ca descopar noi si noi intrebari… you should do the same though :).
Speaking about G&R n-as putea sa spun ca sunt 100% fan, am piese care-mi plac si piese care nu-mi plac dar asta nu numai referitor la ei. La G&R I’m more like a “Patience” and “Paradise City” kind of girl dar am si momente cand ascult “Welcome to the jungle”, in loc de supliment de cofeina :).
Deci spui (si eu te cred :)) ca ar fi tot un fel de ingeras dragalasul ala cu cornite care-mi susura tot felul de tampenii lately? … m-am linistit.
4 martie 2009
BLOG - Pro & Con reloaded
Din nou.. de ce blog? Se pare ca subiectul nu este nici pe departe epuizat, asta e avantajul cand ai interlocutor :).
O sa pun concluzia la inceput: sunt si nu sunt de acord cu tine. Acum ca ne-am “clarificat” putem intra in detalii.
Cat din faptul ca ne “refugiem” in lumea virtuala reprezinta o nevoie reala (pe care o s-o definim la un moment dat) si cat e “dezertare sau lasitate”? Cred ca “refugiatul” pe blog e per se un raspuns, ne refugiem deci ne ascundem deci fugim de ceva…
Nu cred in teoriile gandirii pozitive, de fapt cred ca trairile ne sunt influentate de starea de spirit dar nu cred ca gandind pozitiv si actionand in consecinta poti face absolut orice sa se intample. Deci cred in teoria comoditatii (=“lasitate si dezertare”) doar intr-o oarecare masura, sunt lucruri care nu se vor intampla niciodata oricat de mult am dori, deci, what’s the point in pushing?
Extinzand teoria comoditatii, cred in cea a compromisului si incerc sa iau din fiecare “lume” ce-mi este necesar: echilibrul si stabilitatea dintr-una si dreptul de a fi dezechilibrata si/sau confuza din cealalta.
Asa ca da, eu cred ca e un pic de lasitate in refugiatul pe blog, cred ca am putea “exporta” cate ceva in real life daca nu ni s-ar parea prea anevoios procesul. Si probabil ca avem dreptate si ca eforturile ar fi disproportionat de mari comparativ cu rezultatele.
Si mai cred ca e un pic de egoism pentru ca stim ca nu putem cere “lumii reale” sa se schimbe (to the extent we need it) fara sa dam ceva in schimb, si oricum ni se pare ca am dat deja suficient de mult . Asa ca alegem “the next best thing” gasim si o alta lume din care sa luam ce ne lipseste, sau o inventam si credem c-am gasit-o…Dumnezeu stie. Si da, ai dreptate si pe partea mea de strada blogul este “popularizat” la fel de mult.
Evident ca trebuie sa ma intrerup desi din nou n-am epuizat subiectul, uite ca nu ma lasa corporatia pe mine :). Promit ca revin :)
________________________________________
Dupa o pauza mai lunga decat prevazusem incerc sa reiau firul “disectiei” de unde l-am lasat (motivul “de business” al intreruperii a fost atat de ridicol ca acum imi pare chiar funny).
Cred ca subiectul “blog – de ce?” este inepuizabil, cel putin din unghiul din care il analizam noi.
Acum nu mai stiu cat de mult vreu sa inteleg de ce l-am facut, de ce imi place ”sa evadez” (nu sa “ma refugiez” :))…azi am dispozitia “why not?”.
Asa ca o sa-mi fie destul de greu sa continui in felul in care am inceput ieri :), dar aici am dreptul sa nu fiu consecventa, nu-i asa?
Nu ma intreb daca suntem duplicitari pentru ca mi-e clar ca intr-o oarecare masura suntem. Si duplicitatea noastra e mai usor de probat, pentru ca am ales sa ne-o “formalizam” si s-o traducem in cuvinte dar cred ca o doza de duplicitate exista in fiecare. Iar daca nu exista inseamna ca “we’re special” :).
Am un feeling absolut idiot (acum nu ca asta mi-as fi dorit, dar pe blogul meu am dreptul sa fiu si stupida) ma simt oarecum vinovata pentru ca nu ma simt deloc vinovata ca am bucatica asta de “viata” care e numai a mea.
Stiu ca nu avem cum sa fim altfel decat politically si socially correct in “real life” si nu o facem atat pentru cei din jur cat o facem pentru noi, nu alegem sa fim asa, asta e singura alternative viabila. Stim ca daca am iesi din tipare asa cum simtim ca trebuie s-o facem cateodata am “tulbura apele” intr-o asemenea masura incat ar fi afectat inclusiv sau mai ales echilibrul pe care l-am atins. Si mai avem si suficienta empatie si consideratie incat sa nu o facem. Dar mult mai mult egoism.
Nu cred ca ne autodistrugem, chiar cred ca ai un acces de pesimism si atat. Se cheama viata si incepem sa constientizam ca trece indiferent cum alegem sa traim fiecare zi. Mie cel putin mi se parea absolut normal sa am o existenta centrata pe obiective: set, achieve, check…next one….
Deci definitely suntem in plina mid life crisis, nu crezi? Si accesele de constiinta nu ne ajuta prea tare :):).
Nu indraznesc sa intru in subiectul “Self awarness”, mi-e teama ca odata ce incep n-o sa ma mai pot opri. Oricum nu cred ca avem o problema pe latura asta :):), dimpotriva as spune.
Dar spre deosebire de tine, nu pot inca sa pariez ca am dreptate.
Cometa, asteroidul si pasaportul dracesc
Nimic nu bate “cultura de beauty salon” si logoreea manichiuristei (coafezei, maseuzei, s.a...) Pot sa jur!
Dupa ce am inteles ca e in interesul meu sa cunosc cu exactitate care sunt telenovelele preferate ale susnumitelor si sa evit programarea in intervalul orar in care tampeniile cu pricina sunt difuzate la TV, m-am prins si ca am o mare sansa sa-mi imbogatesc cunostiintele cu subiecte a caror importanta nici n-o banuiam.
De exemplu saptamana asta am aflat ca am scapat de cumplitele pericole ale impactului cu “Cometa rosie” si “Marele Asteroid”. Din fericire am aflat dupa ce obiectele cu pricina au avut bunavointa sa ne ierte de data asta si sa nu ne izbeasca cu toata forta distructiva…
Subiectul in top in momentul de fata este “pasaportul dracesc”. In cazul culturii de “beauty-salon” recomand cu caldura ascultatul pasiv, argumentele contrarii opiniei generale n-au nici un rost (decat in cazul prutin probabil in care ne-am dori sa ne reglam tensiunea arteriala scazuta fara tratament medicamentos).
Doamnele in cauza detin adevarul absolut! Si pe de alta parte e intelept sa nu le contrazici atunci cand au in mana potentiale arme albe: forfecuta de pielite ori placa de intins parul…
Pasaportul cu “numarul fiarei” e un topic muuuuuuult prea enervant ca sa pot sa-mi tin gura inchisa desi ar fi fost o idée mult mai buna sa-mi indes in urechi castile de la MP3 player si sa dau volumul cat mai aproape de maxim…
Deci…in esenta…. guvernul Romaniei e controlat de guvernul USA si cel din urma e mana in mana (daca nu chiar condus) de Anticrist. Pasapoartele biometrice sunt de fapt drumul cel mai scurt spre Apocalipsa si maine poimaine ne incoloneaza “astia” frumos sa ne implanteze “cipul cu nr fiarei” drept in frunte. (Sa fie clar, daca ramane cicatrice eu nu ma duc nici legata!!!!! Daca in schimb ma motiveaza cu niste free Botox s-ar putea sa ma intereseze, nu de alta dar mi se pare ca “promit” un rid de expresie fix in mijlocul fruntii).
Cu siguranta manichiuristo-pedichiurista mea e inca revoltata de cat de limitata sunt (daca nu sunt cumva chiar din “echipa adversa”) altfel nu cred ca are cum sa-si explice atitudinea mea revoltator de detasata la dezbaterea acestui subiect si inconstienta clara (de fapt era cinism deghizat hihihi) cu care intrebam relaxat “Asa, si? Care e de fapt problema?”
In concluze sunt o cauza pierduta pentru ca:
- nu ma interseaza ca exista o conspiratie mondiala care vrea sa ne urmareasca toate miscarile (cultura mea de “Criminal Minds” imi spune ca daca sunt important enough deja mi se cunosc in detaliu toate activitatile :), fara cip in frunte si/sau amprentare),
- nu dau doi bani pe apocalipsa iminenta, (de fapt nu cred ca e iminenta si nu prea cred in ideea de apocalipsa…)
- nu vreau sa protestez impotriva proiectului dracesc (ei da, exista o petitie on-line!!!!!!)
- si mai mult, sunt chiar dispusa sa-mi fac pasaport d-asta nou…si nu numai mie ci si copilului din dotare!!!!!
Cred ca ar fi cazul sa-mi caut o manichiurista MUTA sau macar sa astept sa lanseze zerotv un nou caz de crima machiavelica, nu?
Dupa ce am inteles ca e in interesul meu sa cunosc cu exactitate care sunt telenovelele preferate ale susnumitelor si sa evit programarea in intervalul orar in care tampeniile cu pricina sunt difuzate la TV, m-am prins si ca am o mare sansa sa-mi imbogatesc cunostiintele cu subiecte a caror importanta nici n-o banuiam.
De exemplu saptamana asta am aflat ca am scapat de cumplitele pericole ale impactului cu “Cometa rosie” si “Marele Asteroid”. Din fericire am aflat dupa ce obiectele cu pricina au avut bunavointa sa ne ierte de data asta si sa nu ne izbeasca cu toata forta distructiva…
Subiectul in top in momentul de fata este “pasaportul dracesc”. In cazul culturii de “beauty-salon” recomand cu caldura ascultatul pasiv, argumentele contrarii opiniei generale n-au nici un rost (decat in cazul prutin probabil in care ne-am dori sa ne reglam tensiunea arteriala scazuta fara tratament medicamentos).
Doamnele in cauza detin adevarul absolut! Si pe de alta parte e intelept sa nu le contrazici atunci cand au in mana potentiale arme albe: forfecuta de pielite ori placa de intins parul…
Pasaportul cu “numarul fiarei” e un topic muuuuuuult prea enervant ca sa pot sa-mi tin gura inchisa desi ar fi fost o idée mult mai buna sa-mi indes in urechi castile de la MP3 player si sa dau volumul cat mai aproape de maxim…
Deci…in esenta…. guvernul Romaniei e controlat de guvernul USA si cel din urma e mana in mana (daca nu chiar condus) de Anticrist. Pasapoartele biometrice sunt de fapt drumul cel mai scurt spre Apocalipsa si maine poimaine ne incoloneaza “astia” frumos sa ne implanteze “cipul cu nr fiarei” drept in frunte. (Sa fie clar, daca ramane cicatrice eu nu ma duc nici legata!!!!! Daca in schimb ma motiveaza cu niste free Botox s-ar putea sa ma intereseze, nu de alta dar mi se pare ca “promit” un rid de expresie fix in mijlocul fruntii).
Cu siguranta manichiuristo-pedichiurista mea e inca revoltata de cat de limitata sunt (daca nu sunt cumva chiar din “echipa adversa”) altfel nu cred ca are cum sa-si explice atitudinea mea revoltator de detasata la dezbaterea acestui subiect si inconstienta clara (de fapt era cinism deghizat hihihi) cu care intrebam relaxat “Asa, si? Care e de fapt problema?”
In concluze sunt o cauza pierduta pentru ca:
- nu ma interseaza ca exista o conspiratie mondiala care vrea sa ne urmareasca toate miscarile (cultura mea de “Criminal Minds” imi spune ca daca sunt important enough deja mi se cunosc in detaliu toate activitatile :), fara cip in frunte si/sau amprentare),
- nu dau doi bani pe apocalipsa iminenta, (de fapt nu cred ca e iminenta si nu prea cred in ideea de apocalipsa…)
- nu vreau sa protestez impotriva proiectului dracesc (ei da, exista o petitie on-line!!!!!!)
- si mai mult, sunt chiar dispusa sa-mi fac pasaport d-asta nou…si nu numai mie ci si copilului din dotare!!!!!
Cred ca ar fi cazul sa-mi caut o manichiurista MUTA sau macar sa astept sa lanseze zerotv un nou caz de crima machiavelica, nu?
2 martie 2009
Generatia Y si cosmarurile mele
Traiesc intre 2 lumi si pana de curand credeam ca am eu o problema de adaptare, ca de fapt e o singura lume careia nu reusesc eu sa-i controlez toate “rotitele”. Nu mai aveam mult pana sa ma complexez, Doamne fereste, inadaptabila in vremurile astea? Ptiuuuu…. mai ceva ca o boala incurabila.
Mi-am insusit, incet- incet, toate “toolurile” leaderului modern. Feed-back, coaching, developing, motivare, engagement, commitment… Le aplic zi de zi, convinsa sau nu ca sunt ceea ce trebuie pentru a face lucrurile sa functioneze. Si nu inceteaza sa ma surprinda reactiile de care am parte, noroc ca am maturitatea de a ma desprinde si de a analiza oarecum din afara atunci cand lucrurile inclina incredibil de mult spre patologic.
De unde Dumnezeu vin copii astia? Ce-i cu prapastia asta de conceptii si perceptii intre “noi” si “ei”, ca doar n-am 150 de ani?
Eeeiiii… si m-am lamurit ! Ei sunt “Generatia Y” si noi “Generatia X” (fara legatura cu cromozomii omonimi, ca atunci ar fi clar ca X are un avantaj din pornire :) :) :)). N-o sa mai detaliez acum caracteristicile celor 2 generatii, se pare ca eu eram singura care nu era la curent cu “gap-ul”cultural.
Deci mi-e clar acum, nu aveam eu o problema de adaptare, “Generation We” e chiar altfel, foarte altfel…atat de altfel ca ma scoate din pepeni in fiecare zi. Nu cred ca sunt rigida, dimpotriva, ma conduc dupa un principiu pe care nu uit sa-l respect in fiecare secunda din viata mea “trateaza-i pe ceilalti asa cum te astepti sa fii tratat” insa ce te faci atunci cand in loc de colaboratori la serviciu ai de fapt o gasca de copii rasfatati pentru care totul e prea mult, prea greu, prea…. si nici o recompensa nu e e suficienta? Ca sa nu mai spun ca inca nu s-a inventat angajatorul care sa-i multumeasca, sunt vesnic blazati, apatici, neintelesi....
La inceput mi-a placut, mi s-a parut provocator, credeam ca am suficienta diplomatie si ceva experienta cat sa reusesc sa-i aduc incetisor spre un sistem de valori pe care eu il consider normal, un sistem de valori in care prezenta la job nu e chiar optionala si taskurile nu sunt “la alegere” iar munca nu trebuie sa fie neaparat o corvoada. E greu insa sa urnesti pe cineva din zona de comfort in care cea mai buna abordare este sa astepti sa ti se intample lucruri spre cea (zic eu sanatoasa) in care tu le faci sa se intample.
Mi s-a cam luat de vesnicele intalniri “one to one” in care aud aceleasi povesti si aceleasi jelanii, cum visam sa ajungem super manageri la 30 ani dar suntem prea blazati sa acceptam sa facem nenorocitul de “daily job” pentru ca e “boring” (ar trebui sa-mi dau seama cand consult globul de cristal ca esti in stare de ceva mai mult de-atat, nu?). De vehementa cu care cerem traininguri de toate felurile dar dupa ne e prea lene sa mai si participam. De comparatiile care revin ca un refren cretin “da’ nici colega X nu e mai breaza, ei de ce nu-i zici nimic?” (pana si fi-miu a inteles ca daca a facut o greseala nu are nici o importanta ca mai sunt si altii in aceeasi situatie).
N-am nimic cu “speak your mind philosophy” totul e sa ai “what to speak about “ …
Mai mult ca probabil ca rezultatele mele la urmatorul leadership survey o sa fie de toata jena.
Ce sa zic… ghinion… n-am stofa de bona :).
Mi-am insusit, incet- incet, toate “toolurile” leaderului modern. Feed-back, coaching, developing, motivare, engagement, commitment… Le aplic zi de zi, convinsa sau nu ca sunt ceea ce trebuie pentru a face lucrurile sa functioneze. Si nu inceteaza sa ma surprinda reactiile de care am parte, noroc ca am maturitatea de a ma desprinde si de a analiza oarecum din afara atunci cand lucrurile inclina incredibil de mult spre patologic.
De unde Dumnezeu vin copii astia? Ce-i cu prapastia asta de conceptii si perceptii intre “noi” si “ei”, ca doar n-am 150 de ani?
Eeeiiii… si m-am lamurit ! Ei sunt “Generatia Y” si noi “Generatia X” (fara legatura cu cromozomii omonimi, ca atunci ar fi clar ca X are un avantaj din pornire :) :) :)). N-o sa mai detaliez acum caracteristicile celor 2 generatii, se pare ca eu eram singura care nu era la curent cu “gap-ul”cultural.
Deci mi-e clar acum, nu aveam eu o problema de adaptare, “Generation We” e chiar altfel, foarte altfel…atat de altfel ca ma scoate din pepeni in fiecare zi. Nu cred ca sunt rigida, dimpotriva, ma conduc dupa un principiu pe care nu uit sa-l respect in fiecare secunda din viata mea “trateaza-i pe ceilalti asa cum te astepti sa fii tratat” insa ce te faci atunci cand in loc de colaboratori la serviciu ai de fapt o gasca de copii rasfatati pentru care totul e prea mult, prea greu, prea…. si nici o recompensa nu e e suficienta? Ca sa nu mai spun ca inca nu s-a inventat angajatorul care sa-i multumeasca, sunt vesnic blazati, apatici, neintelesi....
La inceput mi-a placut, mi s-a parut provocator, credeam ca am suficienta diplomatie si ceva experienta cat sa reusesc sa-i aduc incetisor spre un sistem de valori pe care eu il consider normal, un sistem de valori in care prezenta la job nu e chiar optionala si taskurile nu sunt “la alegere” iar munca nu trebuie sa fie neaparat o corvoada. E greu insa sa urnesti pe cineva din zona de comfort in care cea mai buna abordare este sa astepti sa ti se intample lucruri spre cea (zic eu sanatoasa) in care tu le faci sa se intample.
Mi s-a cam luat de vesnicele intalniri “one to one” in care aud aceleasi povesti si aceleasi jelanii, cum visam sa ajungem super manageri la 30 ani dar suntem prea blazati sa acceptam sa facem nenorocitul de “daily job” pentru ca e “boring” (ar trebui sa-mi dau seama cand consult globul de cristal ca esti in stare de ceva mai mult de-atat, nu?). De vehementa cu care cerem traininguri de toate felurile dar dupa ne e prea lene sa mai si participam. De comparatiile care revin ca un refren cretin “da’ nici colega X nu e mai breaza, ei de ce nu-i zici nimic?” (pana si fi-miu a inteles ca daca a facut o greseala nu are nici o importanta ca mai sunt si altii in aceeasi situatie).
N-am nimic cu “speak your mind philosophy” totul e sa ai “what to speak about “ …
Mai mult ca probabil ca rezultatele mele la urmatorul leadership survey o sa fie de toata jena.
Ce sa zic… ghinion… n-am stofa de bona :).
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)