Traiesc intre 2 lumi si pana de curand credeam ca am eu o problema de adaptare, ca de fapt e o singura lume careia nu reusesc eu sa-i controlez toate “rotitele”. Nu mai aveam mult pana sa ma complexez, Doamne fereste, inadaptabila in vremurile astea? Ptiuuuu…. mai ceva ca o boala incurabila.
Mi-am insusit, incet- incet, toate “toolurile” leaderului modern. Feed-back, coaching, developing, motivare, engagement, commitment… Le aplic zi de zi, convinsa sau nu ca sunt ceea ce trebuie pentru a face lucrurile sa functioneze. Si nu inceteaza sa ma surprinda reactiile de care am parte, noroc ca am maturitatea de a ma desprinde si de a analiza oarecum din afara atunci cand lucrurile inclina incredibil de mult spre patologic.
De unde Dumnezeu vin copii astia? Ce-i cu prapastia asta de conceptii si perceptii intre “noi” si “ei”, ca doar n-am 150 de ani?
Eeeiiii… si m-am lamurit ! Ei sunt “Generatia Y” si noi “Generatia X” (fara legatura cu cromozomii omonimi, ca atunci ar fi clar ca X are un avantaj din pornire :) :) :)). N-o sa mai detaliez acum caracteristicile celor 2 generatii, se pare ca eu eram singura care nu era la curent cu “gap-ul”cultural.
Deci mi-e clar acum, nu aveam eu o problema de adaptare, “Generation We” e chiar altfel, foarte altfel…atat de altfel ca ma scoate din pepeni in fiecare zi. Nu cred ca sunt rigida, dimpotriva, ma conduc dupa un principiu pe care nu uit sa-l respect in fiecare secunda din viata mea “trateaza-i pe ceilalti asa cum te astepti sa fii tratat” insa ce te faci atunci cand in loc de colaboratori la serviciu ai de fapt o gasca de copii rasfatati pentru care totul e prea mult, prea greu, prea…. si nici o recompensa nu e e suficienta? Ca sa nu mai spun ca inca nu s-a inventat angajatorul care sa-i multumeasca, sunt vesnic blazati, apatici, neintelesi....
La inceput mi-a placut, mi s-a parut provocator, credeam ca am suficienta diplomatie si ceva experienta cat sa reusesc sa-i aduc incetisor spre un sistem de valori pe care eu il consider normal, un sistem de valori in care prezenta la job nu e chiar optionala si taskurile nu sunt “la alegere” iar munca nu trebuie sa fie neaparat o corvoada. E greu insa sa urnesti pe cineva din zona de comfort in care cea mai buna abordare este sa astepti sa ti se intample lucruri spre cea (zic eu sanatoasa) in care tu le faci sa se intample.
Mi s-a cam luat de vesnicele intalniri “one to one” in care aud aceleasi povesti si aceleasi jelanii, cum visam sa ajungem super manageri la 30 ani dar suntem prea blazati sa acceptam sa facem nenorocitul de “daily job” pentru ca e “boring” (ar trebui sa-mi dau seama cand consult globul de cristal ca esti in stare de ceva mai mult de-atat, nu?). De vehementa cu care cerem traininguri de toate felurile dar dupa ne e prea lene sa mai si participam. De comparatiile care revin ca un refren cretin “da’ nici colega X nu e mai breaza, ei de ce nu-i zici nimic?” (pana si fi-miu a inteles ca daca a facut o greseala nu are nici o importanta ca mai sunt si altii in aceeasi situatie).
N-am nimic cu “speak your mind philosophy” totul e sa ai “what to speak about “ …
Mai mult ca probabil ca rezultatele mele la urmatorul leadership survey o sa fie de toata jena.
Ce sa zic… ghinion… n-am stofa de bona :).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu