De ce mi-am facut blog?

Pana la comentariul tau de azi, in general intrebarile mele de pe blog erau oarecum retorice, de data asta chiar imi pun intrebarea serios. Cautam raspunsuri si mi-ai facut cadou o intrebare in plus, multumesc :).

Nu mi s-a parut important sa gasesc o justificare pentru blog, aveam una superficiala care ma multumea: ma joc, ma adun, e “doar o faza”. Adaugam si sugestia celei mai bune prietene, care probabil ajunsa la exasperare de cat mi-a inghitit filozofia de 2 bani pe IM (sau SMS, email, telefon) mi-a zis elegant “Stii ce? N-ar fi o idee buna sa-ti faci blog?” M-am gandit “on and off” (sunt prea obosita in seara asta ca sa nu-mi permit scaparile de rom-gleza :) ) la ce mi-a zis, am mai citit un blog, doua convinsa ca ma voi lamuri ca nu e de mine.

Nu vreau sa ma intorc la momentul cand am simtit ca trebuie sa scriu primul meu post pe blog (e mult prea curand ca sa nu doara dar mi se pare ca e o tradare sa vreau sa nu mai doara, sa vreau sa uit) dar dupa ce l-am scris m-am simtit altfel, nu mai bine dar macar un pic mai impacata.

Si am continuat pentru ca e un sentiment de libertate care imi place. Sunt libera sa fiu ce sunt, libera sa “spun” ce gandesc sau sa scriu tampenii daca n-am chef sa gandesc azi. Nu ma mai cenzurez deloc, n-am de ce, aici nu sunt eu cea din restul timpului si pentru ca aici sunt altcineva pot sa fiu eu cu adevarat. (are vreun sens ce scriu? nu cred ca o sa postez pana la urma chestia asta, sunt muuuult prea obosita ca sa iasa ceva inteligibil).

Da, bun, dar de ce aici? Ce e nelalocul lui in lumea mea daca trebuie sa caut alta lume in care sa spun ce-am de spus? De ce spun (sau as putea spune aici) lucruri pe care stiu ca nu le-as spune in lumea “reala”? Cata realitate e in fiecare dintre lumile astea?

N-am sa te judec :) (got the message) dar am sa-ti spun ca eu nu cred ca e de vina conformismul care ma inconjoara pentru faptul ca am "venit" aici ca sa pot vorbi sincer pana la capat, fara sa-mi trec ideile prin nici un fel filtru care sa tina cont de sensibilitatile, asteptarile sau regulile nescrise din lumea “vie”. Eu cred ca vina e a mea, ca AM ALES sa vorbesc din ce in ce mai putin pentru ca era comod si simplu sa fiu cine “trebuie” sa fiu. Pentru ca am incercat sa vorbesc si am ramas surprinsa de cat de putin din ceea ce spuneam se auzea. De cat de multe resentimente riscam sa trezesc.
Dar tot cred ca trebuie sa fiu eu undeva, pentru ca cine “trebuie” sa fiu seamana din ce in ce mai putin cu cine sunt. Si blogul mi-a fost cel mai la indemana (spune-mi ca asta nu e tot o dovada de lasitate sau de dezertare si promit sa te cred, jur!).
Si trebuie sa te contrazic din nou, nu cred ca te-ai pshihanalizat corect, nu e egoism. Si am sa pun iar un citat care imi place (din nou fara sa-mi amintesc cine e autorul): "The person you are going to spend the rest of your life with is yourself, so you owe it to yourself to become as interesting as possible." E self-respect si self-awarness.

Daca numar de cate ori am scris “eu” in numai cateva randuri pot sa pariez ca imi diagnostichez fara ajutorul psihanalizei o problema grava de identitate :):):).

Asa ca mai bine ma opresc, mai am timp de introspectie…sper….

Mc’Dreamy vs Mc’Steamy

...sau de ce n-o sa fie afectata industria cinematografica de criza economica :)

Desi e unul din subiectele pe care le abordam invariabil in orice conversatie la cafea, pe IM sau la telefon n-am reusit pana la urma sa ajungem la o concluzie: McDreamy sau McSteamy?

E un subiect “de fete”, nu ma astept ca vreun barbat sa-si piarda 30sec. din viata participand la astfel de discutii, dar e un fenomen. Cum altfel s-ar explica interesul vecin cu dependenta cu care urmarim fiecare nou episod (drept e, seria 5 dezamageste cam pe toata lumea), sau viteza cu care dam sfoara in tara imediat ce-am reusit sa punem mana pe marfa proaspata pe care o trimitem unele altora prin rapid-share cu o solidaritate clar demna de o cauza mai buna :).

Castingul l-a favorizat din start pe McDreamy. Cum naiba sa-l separi pe Dempsey de personaj? Hai sa fim serioase, cand e vorba de PD nu ne ating comentariile (clar invidoase :) ) jumatatilor personale la adresa lui: “wtf iti place la ala? Uita-te si tu la un film serios!!!!” (ie: cu razboaie, spionaj si/sau conspiratii mondiale, nu?!?!). Ii privim cu o iritare amestecata cu duiosie si alegem sa-i ignoram. Fir-ar… m-a facut sa ratatez o fraza bine simita urmata de o privire plina de promisiuni…. Replay.
Credem in unanimitate ca ex-monopolizatroul de suspine din ER, Clooney, isi roade unghiile de ciuda…Derek Sheperd l-a detronat de la prima replica.

Ei, dar care-i treaba cu McSteamy? Ne place sau nu? La o comparatie sumara cu McD n-are nici o sansa: meserie frivola (Chirurgie plastica vs. Neurochirurgie, glumim?), frivol el insusi pana in maduva oaselor (a ratat cumva sa inghesuie in vestiar orice i-a trecut prin raza de actiune?) si in plus omoara orice umbra de romantism cand afirma in gura mare ca vrea S E X si-atat. Analizand reactiile multiplelor partenere de ocazie la capitolul asta n-are reclamatii, dimpotriva :). Daca mai judecam si dupa cum intorc “victimele” la el pentru o noua doza de endorfine ne gandim ca ar trebui sa ne reconsideram atitudinea. Mai ales ca victima nr.1 e ex-a lui McD, deci daca ea nu are termen de comparatie in cine sa mai avem incredere?
(Absolut tampita faza cu doza de endorfine, insa educatia m-a obligat sa sterg precedentele 3 variante care descriau actiunea. “Came back for more” s-ar fi potrivit la fix, dar am declarat razboi rom-glezei asa ca am strans din dinti si n-am scris asta).

Dupa indelungi analize psiho-sexo-sentimentologice (demne si-astea de un subiect mai serios) am concluzionat: McDreamy e 100% fiction, n-are cum sa existe in lumea reala!!!! Baiul e ca McSteamy “umbla pe pamant” deghizat in McDreamy si daca e sa scormonim in arhiva personala fiecare dintre noi avem cel putin un McS la activ. McD n-are cum sa fie real, ar trebui sa fie de pe Venus si asta e imposibil.
Cam toate l-am cautat pe McDreamy, ne-am trait povestile cu McSteamy dar “l-am luat” pe McSafety (care la randul lui ingloba pe-atunci destule din caracteristicile ambilor, pe langa altele care l-au facut de fapt sa ramana in concurs). Ceea ce, analizat acum, e exact ceea ce trebuia sa facem.

Vrem sa credem ca McD poate fi real, noroc cu scenaristii astia care ne ajuta sa-l gasim undeva, altfel cine stie ce-ar iesi daca am vrea cu orice pret sa-l cautam?

Deci fetelor, cand apare urmatorul episod?

In lumea barbatilor...?!?!

Aveam acum ceva timp o discutie cu o colega, mult mai marcata de viata corporatista decat m-am simtit eu vreodata si am ajuns invariabil la discutia egalitatii de sanse intre sexe.
Desi subiectul nu m-a frustrat la fel de mult n-am putut sa nu ma intreb daca nu are cumva dreptate cand conversatia a ajuns in punctul asta.
E mai usor pentru barbati zice ea. Daca avem pozitii similare, intotdeauna femeile sunt pe cele unde munca e ceva mai multa si nu stiu cum naiba se face ca de la un nivel incolo sa dai cu tunul nu gasesti o femeie. Oricat ne-ar incanta newsletterurile cu miros de gazeta de perete in care ni se flutura pe sub nas realizarile si mesajele mobilizatoare ale cate unei femei S(enior)EX(ecutive) e imposibil sa nu citesti printre randuri ca performanta e cu atat mai mult de admirat cu cat e vorba de o … ea. Adica? Ele, bietele razbesc mai greu pentru ca ce? De ce ar fi performanta surprinzatoare pentru ca e vorba de o femeie?
(Btw, acronimul SEX nu are nici o tenta misogina, e folosit in aceeasi masura si cu aceeasi fervoare pentru ambele sexe.)

Cred ca tine foarte mult de ce asteptari ai. Daca stereotipul femeii de cariera ti-a intrat in sange si un pitic iti sopteste in creier in permanenta ca TREBUIE sa fii super-woman atunci n–ai scapare, depresia e dupa colt si ai toate sansele sa gasesti in fiecare frana si in fiecare esec o umbra de discriminare…
E clar ca n-o sa putem actiona niciodata micile parghii aparute seara tarziu in pub, dupa mai multe pahare iumpreuna cu Gurul organigramei si/sau bugetului pentru ca nu suntem niciodata acolo la orele alea :). N-avem cum sa fim, Super-woman nu bea si nu spune glume deocheate, corect?
Si oricat ne-am supara, uitam de multe ori sa ne scoatem ochelarii de cal si asta nu ne face cele mai placute colege.

Mi-amintesc o cina unde, dupa ce atmosfera se relaxase, s-a ajuns invariabil la ultimele barfe. O don’soara (care nu era evident prezenta) ii facuse avansuri mai mult decat explicite unui client f. high level noaptea tarziu intr-un bar. Taberele s-au impartit aproape instantaneu, barbatii zambeau amuzati si pot sa jur ca multi dintre ei se gandeau ca ar fi fost o idee buna sa fie si ei pe-acolo iar femeile incepusera s-o disece semi-revoltate pe “obraznica”. Discutia a fost inchisa elegant de un coleg (gay declarat) care profitand de avantajul ca “joaca” in ambele echipe mi-a soptit suficient de tare cat nu scape nimeni remarca: “Couldn’t blame her, huh?” Am izbucnit in ras si n-am putut sa nu-i dau dreptate. Intr-o lume ideala in care am putea face tot ce ne trece prin cap nu stiu cui nu i-ar fi venit aceeasi idee dupa ce petrecea mai mult de 30 min. in prezenta respectivului. Si tinand cont de toate cele spuse pana acum se pare ca nu e cazul sa ma refer exclusiv la femei :) :) :).

Mi-e clar ca pentru femei e mai greu sa INCEAPA sa se faca auzite in lumea asta dar nu cred ca tine atat de discriminare cat de cutume atat de adanc inradacinate incat nici un curs de egalitate in diversitate n-o sa le elimine complet. Si-mi mai e clar ca lumea de bussiness e atat de sexualizata pe cat vrem noi sa fie. A mea e unisex... face totul mult mai simplu.

Si stiu ca sunt depasita dar cred ca oricat de multa satisfactie ti-ar aduce munca ea trebuie sa ocupe atata loc in viata ta cat sa nu te lase sa uiti sa si traiesti.

E sambata… ma duc sa traiesc putin….

De ce nu am nevoie de psihanalist

“Man is the only animal for whom his own existence is a problem which he has to solve” Erich Fromm

Nu stiu de ce dar parca in ultima vreme mi s-au inmultit tentativele de auto-analiza. Nu ma intorc la teoria crizei de “mid-life”, pana la urma nu cred ca are vreo importanta de la ce mi se trage. Poate pur si simplu ma maturizez in sfarsit, ar fi ceva.

Problema e alta, cu fiecare auto-analiza am tendinta sa fac “deep-dive” pana in epoca de piatra. De exemplu plecand de la intrebarea “urasc rom-gleza, de ce Dzeu o folosesc din ce in ce mai des?” am tot analizat pana cand am ajuns la consideratii absolut nerelevante legate de saracia vocabularului limbii engleze. E clar ca nu folosesc rom-gleza ca sa par mai educata, dimpotriva mi se pare ca e tocmai dovada ca educatia nu prea si-a atins scopul daca nu esti in stare sa construiesti o fraza de la un capat la altul (initial am scris “end to end”) folosind o singura limba. Deci, am probleme cu auto-cenzura si autocontrolul, daca imi propun sa fac un lucru si nu sunt in stare sau sunt in stare numai atunci cand consider ca e absolut necesar. Nu ma multumeste nici explicatia “deformatiei profesionale”.

Ma rog, nu e cel mai potrivit exemplu dar mi se intampla din ce in ce mai des sa ma trezesc ca ajung sa caut cauze ascunse pentru deciziile pe care le iau sau gesturile pe care le fac.
Si invariabil ajung la aceleasi intrebari: as fi putut face lucrurile altfel? As fi vrut?

Nu ma astept sa gasesc un raspuns din afara, cuiva care nu ma cunoaste i se poate parea un comportament natural. Eu stiu ca nu e al meu, ma intriga si imi e absolut neconfortabil faptul ca incep sa ma schimb fara un motiv aparent. Nu imi place ca ma schimb. Sau mai bine zis nu-mi place sa ma schimb fara sa vreau s-o fac sau fara macar sa inteleg de ce.

Ma gandesc ca blogul asta mi s-ar fi parut o idee hilara cu putine luni in urma.

Stiu ca un psihanalist mi-ar pune placile clasice: relatiile cu parintii in copilarie, frustrarile innabusite, negarea unei probleme acute si evidente. Inutil sa spun ca nu cred ca explicatia sta acolo, dar probabil ca exista metode prin care s-ar reusi sa fiu convinsa ca pana si faptul ca neg acest lucru e un semn al problemei.
Si m-ar pune sa gasesc singura solutia.
In mine.
Ceea ce si fac. Pentru ca de fapt nu am o problema. Am intrebari. La care cred ca am si raspunsuri, numai ca nu stiu unde le-am pus :).

QED

Pe drumuri … spre mid life crisis

Imi amintesc ca la inceput eram frustrata ca sunt destul de mult timp pe drumuri. Poate ca la frustrarea mea contribuiau cu mare succes toate compatimirile fals-binevoitoare ale cunoscutilor urmate de nelipsita intrebare “Si familia? Cum accepta familia situatia asta?” Evident ca “familia” se simtea indreptatita sa maraie in surdina de fiecare data cand imi faceam valiza, ce naiba, doar toata lumea considera ca are toate motivele.
Extinsesem frustrarea asupra oricarui “transfer” lung sau scurt: ma frustrau politistii de frontiera care ma puneau sa ma descalt la filtrele de securitate din aeroporturi (brrr… si acum mi se face greata numai la gandul talpilor mele proaspat “colonizate” de miliarde de microbi) sau refuzau sa vorbeasca engleza contnuand sa puna over and over again aceeasi intrebare pe care eu n-o intelegeam. Ma frustrau taximetristii din marile orase europene care nu vor sa primeasca bancnote de 50 sau 100 Euro si se feresc ca de dracu’ de American Express, ce Dumnezeu, arat a interlopa?
Nu mai zic de blocajele de trafic din Bucuresti sau de mitocania, mizeria si mirosurile din transportul in comun … ma isterizau de-a dreptul.

Nu stiu cand undeva, un click in procesor mi-a modificat perceptiile. Poate ca obisnuinta m-a “imblanzit”, habar n-am. Nici nu ma intereseaza prea tare. M-am trezit ca imi plac drumurile mele, am devenit cele mai bune prietene. Eu si drumurile mele (suna ca un titlu stupid de muzica usoara, nu?)…

Ca tot a venit vorba de muzica, daca ar fi sa pregatesc un check-list pentru viata in doi, una din conditii ar fi ca cei doi sa aiba aceleasi preferinte muzicale. Ar elimina comentariile enervante gen “cum poti sa asculti tampeniile astea?” si micile conflicte iscate cand se decide ce muzica se asculta in masina (si cat de tare!!!!). Aici recunosc ca am emis mai multe comentarii de genul asta decat am auzit. Despre viata in 3 in masina ar fi mult mai multe de zis. De cand a intrat in scena juniorul din dotare are monopol absolut aspra play-list-ului (nu, faptul ca am ascultat Vivaldi si Chopin in timpul sarcinii n-a avut nici un efect!). Partea buna e ca pot interpreta oricand fara eroare orice piesa de pe orice volum “Cutiuta muzicala” (pentru necunoscatori un best seller fluviu cu muzica pentru copii care devine din ce in ce mai greu de suportat cu fiecare noua auditie dar pe care il cumpar cu religiozitate si am grija sa am suficiente copii la indemana inca de pe cand Junior mi-a comandat incruntat, scotand biberonul din gura, sa inlocuiesc prestatia CD-ului zgariat “Nu melge!!!!! Ca(n)ta dolmi nani puisol !!!!!!).

Ei, si uite asa traficul infernal din Bucuresti imi ofera ocazia sa ascult ce-mi place, cat de tare vreau, fara sa negociez cu nimeni care CD e cat de cat “suportabil” si care este nivelul decent al volumului.
O alta satisfactie a blocajelor in trafic este ca pot raspunde la telefoanele enervante ale unor foarte seniori sefi “I’m driving, can I call you back?.” (O alternativa nepericuloasa la mult visatul “De cand asteptam sa-ti inchid telefonul in nas!!!!”) Ei da, am bluetooth si car-kit, si ce-i cu asta? Sunt femeie si am fost chiar si blonda la un moment dat, am circumstante atenuante…

In avion am timp sa citesc, sa vad un film sau chiar doua (cu o baterie buna la laptop), iar criza din ultima vreme care a lasat cursele de linie semi-pustii imi place la nebunie. Am scapat de coate si frichineli, de domnii amabili care se simt obligati sa-mi faca conversatie sau/si avansuri delicate parand imuni la lipsa mea totala de interes.
Incepusem sa ma intreb daca nu emit cumva inconstient (SI PREMATUR!!!!!) semnale ca ma apropii de “mid life crisis”. Ce emit constient nu e de la nici o criza, cu siguranta, dar despre asta o sa povestesc altadata.

Si de fapt cand incepe “mid-life crisis”? Daca e dupa denumirea romaneasca (misogina – de ce “criza barbatului dupa 40 ani?”) ar fi dupa 40, deci inca n-ar fi momentul, mai am cativa anisori. Daca e sa interpretez universalul “mid-life” … poate fi oricand dupa 30, deci any time is a good time.

Si ce e “mid-life crisis” asta? Ne apuca pe toti? Vine selectiv? Dupa ce criterii ne selecteaza? Ma lamureste Sf. Google.

Midlife crisis is a term used in Western societies (deci as fi safe, e in vest) to describe a period of dramatic self-doubt (dar daca e self-doubt dar nu e dramatic sunt safe ori ba? Dar daca l-am avut dinodeauna? Eram in mid-life crisis din liceu?) that is felt by some individuals in the "middle years" of life (puteau sa defineasca “middle-years”, nu?), as a result of sensing the passing of youth (no way, clar sunt safe, ma simt mult mai tanara decat majoritatea tineretului blazat de care ma lovesc zilnic ) and the imminence of old age. Sometimes, transitions experienced in these years, such as aging in general (cu aging in general sunt OK, cu aging in particular ar trebui sa detaliem un pic), menopause (safe, safe safe!!), or children leaving home (safe again daca plecarile lui fi-miu spre gradi nu se pun), can trigger such a crisis. The result may be a desire to make significant changes in core aspects of day to day life or situation, such as in career (no thanks), marriage (era asa greu sa defineasca “significant changes?”) or romantic relationships (deci e clar “marriage OR romantic relationships” – never both).

Lasand tonul cretino-ironic la o parte, ceva se intampla. Nu vreau sa fac nici o schimbare majora, dar mi-ar prinde bine nu atat o schimbare cat ceva in plus…altceva.
Cred ca mid-life crisis e de fapt legata de faptul ca mai devreme sau mai tarziu bifam cam tot ce aveam major de facut: studii – checked, familie –checked, casa, copil, masina, vacante, cariera, cerc stabil de prieteni – checked, checked, checked, checked. E legata de matricea sigura, confortabila si previzibila in care ne-am definit viata si care acum ni se pare plictisitoare si rutinata.
Si cum tot vorbeam de muzica, inteleg de ce am ascultat obsesiv Cold Play in ultima vreme. “When you get what you want but not what you need” e de fapt ceea ce incepe sa ma defineasca.

Si din pacate inca nu stiu nimic potrivit “to FIX ME”.

Ziua in care am inteles

"Poate ca adevarurile mari sunt uneori atat de aproape, incat doar de aceea nu le observam fiindca le cautam. Ar trebui numai sa deschidem ochii si sa privim.”
Octavian Paler - Caminante



Am crezut mereu ca am o latura oarecum paranormala, nimic spectaculos, dar intodeauna am “simtit” cand urmau sa se intample lucruri bune dar mai ales rele. Am trait din copilarie cu convingerea (confirmata credeam eu de ceea ce traiam) ca cineva (sau ceva) dintr-o alta dimensiune, are grija sa-mi trimita din timp “notificari” si asta imi dadea o oarecare liniste.
Si a venit ziua in care lumea mea s-a facut tandari. Lumea mea cvasi-perfecta, in care toate lucrurile, fiintele, actiunile, aveau locul lor bine stabilit, in care nimic nu se putea intampla fara ca eu sa stiu, sa vreau sau sa anticipez.
O zi care incepuse ….corect, previzibil, programat. O zi care imi dadea in fiecare secunda ceea ce asteptam de la ea, o zi care incheia o saptamana in care totul mersese conform planului, fusesem precisa, concisa, eficienta si bifasem tot ce imi propusesem sa fac. Mai mult decat atat, ziua era aproape perfecta, aveam putin timp numai pentru mine inainte ca un zbor cu avionul sa ma treaca granita dintre saptamana de munca si week-end.
Eliberata, linistita, mandra de cat de bine si la timp mi-am facut treaba, fericita ca pot respira un pic fara sa fiu deloc "corporate something" sau mama si sotie. Un pic patetic ma gandeam, sunt “libera” sa fiu eu intr-un aeroport din Europa inainte de boarding. Ei, tot e bine, macar ca-mi cumpar cu calm ochelari noi de soare. Si o jucarie copilului, obisnuita “mita” pentru ca accepta o mama atat de putin prezenta .
Si nimic nu anunta altceva decat o zi…atat de buna pe cat o vroiam, o zi in care urmau sa se intample toate cele care trebuiau sa se intample, nimic altceva. Nici o umbra, nici o tresarire, nici un vis sau un semn nu mi-au spus ce urma…

Pana cand a sunat telefonul. Nici macar atunci nu m-am gandit la ceva rau, desi telefonul de acasa nu suna decat pentru urgente, ce putea fi de nerezolvat? Intotdeauna, pentru orice exista o solutie. De ce telefonul imi aratase ca ma suna cineva si aud o alta voce? Sotul si sora mea n-ar avea de ce sa fie impreuna in mijlocul zilei, e ciudat. Dar nici macar acum nu ma panichez, nu tresar nici o clipa cu gandul la ceva rau, nu simt ce urmeaza …

Aud: “Tatei i s-a facut rau”
Gandesc: OK, de la aeroport ma duc direct la spital, si acolo ma descurc, ca de obicei, “rezolv” cu medicii, gasesc cel mai bun medic pentru problema lui, bine ca m-au sunat din timp, ce bine ca azi oricum ma intorceam acasa.

Aud: “A iesit sa-si cumpere ziarul, l-a intalnit un cunoscut care a vazut ca nu i-e bine si a chemat ambulanta.”
Gandesc: Ce bine, noroc ca cineva l-a ajutat.

Aud: “Acum suntem cu totii aici, cu medicul de pe ambulanta”
Gandesc: Ok, sunt cu totii la spital, e bine, e sub control. In maxim 4 ore sunt la Bucuresti pe aeroport, in cel mult 5 ore sunt langa el.

Aud: “Tata… nu mai e, au incercat sa-l resusciteze 45 min dar nu s-a putut face nimic.”
Si nu mai pot gandi nimic…unde poate se incapa atata durere? Si eu nu m-am gandit astazi o clipa la el. Unde a disparut lumea mea? Nimic din ce urmeaza nu poate fi la fel. Jumatate din mine e din el, si acum el nu mai e. Nu mai e deloc. Nu mai e nicaieri. Cum o sa-i spun tot ce nu i-am spus?

Si in sfarsit am inteles. Ca nu am o relatie speciala cu divinitatea, sau cu lumea de dincolo sau cu dimensiunile paralele care credeam ca imi trimit avertizari. Daca as fi avut, as fi stiut ca-mi uit in fiecare zi o parte din viata. Ca o bucata importanta din viata mea se intampla acolo unde nu aveam timp sa fiu, pana s-a stins pentru totdeauna. Daca as fi avut, as fi stiut sa nu uit ca trebuie sa fiu si fiica lui, in fiecare zi. Atunci, cat a fost. Acum cum poate sa mai conteze?