De ce mi-am facut blog?

Pana la comentariul tau de azi, in general intrebarile mele de pe blog erau oarecum retorice, de data asta chiar imi pun intrebarea serios. Cautam raspunsuri si mi-ai facut cadou o intrebare in plus, multumesc :).

Nu mi s-a parut important sa gasesc o justificare pentru blog, aveam una superficiala care ma multumea: ma joc, ma adun, e “doar o faza”. Adaugam si sugestia celei mai bune prietene, care probabil ajunsa la exasperare de cat mi-a inghitit filozofia de 2 bani pe IM (sau SMS, email, telefon) mi-a zis elegant “Stii ce? N-ar fi o idee buna sa-ti faci blog?” M-am gandit “on and off” (sunt prea obosita in seara asta ca sa nu-mi permit scaparile de rom-gleza :) ) la ce mi-a zis, am mai citit un blog, doua convinsa ca ma voi lamuri ca nu e de mine.

Nu vreau sa ma intorc la momentul cand am simtit ca trebuie sa scriu primul meu post pe blog (e mult prea curand ca sa nu doara dar mi se pare ca e o tradare sa vreau sa nu mai doara, sa vreau sa uit) dar dupa ce l-am scris m-am simtit altfel, nu mai bine dar macar un pic mai impacata.

Si am continuat pentru ca e un sentiment de libertate care imi place. Sunt libera sa fiu ce sunt, libera sa “spun” ce gandesc sau sa scriu tampenii daca n-am chef sa gandesc azi. Nu ma mai cenzurez deloc, n-am de ce, aici nu sunt eu cea din restul timpului si pentru ca aici sunt altcineva pot sa fiu eu cu adevarat. (are vreun sens ce scriu? nu cred ca o sa postez pana la urma chestia asta, sunt muuuult prea obosita ca sa iasa ceva inteligibil).

Da, bun, dar de ce aici? Ce e nelalocul lui in lumea mea daca trebuie sa caut alta lume in care sa spun ce-am de spus? De ce spun (sau as putea spune aici) lucruri pe care stiu ca nu le-as spune in lumea “reala”? Cata realitate e in fiecare dintre lumile astea?

N-am sa te judec :) (got the message) dar am sa-ti spun ca eu nu cred ca e de vina conformismul care ma inconjoara pentru faptul ca am "venit" aici ca sa pot vorbi sincer pana la capat, fara sa-mi trec ideile prin nici un fel filtru care sa tina cont de sensibilitatile, asteptarile sau regulile nescrise din lumea “vie”. Eu cred ca vina e a mea, ca AM ALES sa vorbesc din ce in ce mai putin pentru ca era comod si simplu sa fiu cine “trebuie” sa fiu. Pentru ca am incercat sa vorbesc si am ramas surprinsa de cat de putin din ceea ce spuneam se auzea. De cat de multe resentimente riscam sa trezesc.
Dar tot cred ca trebuie sa fiu eu undeva, pentru ca cine “trebuie” sa fiu seamana din ce in ce mai putin cu cine sunt. Si blogul mi-a fost cel mai la indemana (spune-mi ca asta nu e tot o dovada de lasitate sau de dezertare si promit sa te cred, jur!).
Si trebuie sa te contrazic din nou, nu cred ca te-ai pshihanalizat corect, nu e egoism. Si am sa pun iar un citat care imi place (din nou fara sa-mi amintesc cine e autorul): "The person you are going to spend the rest of your life with is yourself, so you owe it to yourself to become as interesting as possible." E self-respect si self-awarness.

Daca numar de cate ori am scris “eu” in numai cateva randuri pot sa pariez ca imi diagnostichez fara ajutorul psihanalizei o problema grava de identitate :):):).

Asa ca mai bine ma opresc, mai am timp de introspectie…sper….