Ziua in care am inteles

"Poate ca adevarurile mari sunt uneori atat de aproape, incat doar de aceea nu le observam fiindca le cautam. Ar trebui numai sa deschidem ochii si sa privim.”
Octavian Paler - Caminante



Am crezut mereu ca am o latura oarecum paranormala, nimic spectaculos, dar intodeauna am “simtit” cand urmau sa se intample lucruri bune dar mai ales rele. Am trait din copilarie cu convingerea (confirmata credeam eu de ceea ce traiam) ca cineva (sau ceva) dintr-o alta dimensiune, are grija sa-mi trimita din timp “notificari” si asta imi dadea o oarecare liniste.
Si a venit ziua in care lumea mea s-a facut tandari. Lumea mea cvasi-perfecta, in care toate lucrurile, fiintele, actiunile, aveau locul lor bine stabilit, in care nimic nu se putea intampla fara ca eu sa stiu, sa vreau sau sa anticipez.
O zi care incepuse ….corect, previzibil, programat. O zi care imi dadea in fiecare secunda ceea ce asteptam de la ea, o zi care incheia o saptamana in care totul mersese conform planului, fusesem precisa, concisa, eficienta si bifasem tot ce imi propusesem sa fac. Mai mult decat atat, ziua era aproape perfecta, aveam putin timp numai pentru mine inainte ca un zbor cu avionul sa ma treaca granita dintre saptamana de munca si week-end.
Eliberata, linistita, mandra de cat de bine si la timp mi-am facut treaba, fericita ca pot respira un pic fara sa fiu deloc "corporate something" sau mama si sotie. Un pic patetic ma gandeam, sunt “libera” sa fiu eu intr-un aeroport din Europa inainte de boarding. Ei, tot e bine, macar ca-mi cumpar cu calm ochelari noi de soare. Si o jucarie copilului, obisnuita “mita” pentru ca accepta o mama atat de putin prezenta .
Si nimic nu anunta altceva decat o zi…atat de buna pe cat o vroiam, o zi in care urmau sa se intample toate cele care trebuiau sa se intample, nimic altceva. Nici o umbra, nici o tresarire, nici un vis sau un semn nu mi-au spus ce urma…

Pana cand a sunat telefonul. Nici macar atunci nu m-am gandit la ceva rau, desi telefonul de acasa nu suna decat pentru urgente, ce putea fi de nerezolvat? Intotdeauna, pentru orice exista o solutie. De ce telefonul imi aratase ca ma suna cineva si aud o alta voce? Sotul si sora mea n-ar avea de ce sa fie impreuna in mijlocul zilei, e ciudat. Dar nici macar acum nu ma panichez, nu tresar nici o clipa cu gandul la ceva rau, nu simt ce urmeaza …

Aud: “Tatei i s-a facut rau”
Gandesc: OK, de la aeroport ma duc direct la spital, si acolo ma descurc, ca de obicei, “rezolv” cu medicii, gasesc cel mai bun medic pentru problema lui, bine ca m-au sunat din timp, ce bine ca azi oricum ma intorceam acasa.

Aud: “A iesit sa-si cumpere ziarul, l-a intalnit un cunoscut care a vazut ca nu i-e bine si a chemat ambulanta.”
Gandesc: Ce bine, noroc ca cineva l-a ajutat.

Aud: “Acum suntem cu totii aici, cu medicul de pe ambulanta”
Gandesc: Ok, sunt cu totii la spital, e bine, e sub control. In maxim 4 ore sunt la Bucuresti pe aeroport, in cel mult 5 ore sunt langa el.

Aud: “Tata… nu mai e, au incercat sa-l resusciteze 45 min dar nu s-a putut face nimic.”
Si nu mai pot gandi nimic…unde poate se incapa atata durere? Si eu nu m-am gandit astazi o clipa la el. Unde a disparut lumea mea? Nimic din ce urmeaza nu poate fi la fel. Jumatate din mine e din el, si acum el nu mai e. Nu mai e deloc. Nu mai e nicaieri. Cum o sa-i spun tot ce nu i-am spus?

Si in sfarsit am inteles. Ca nu am o relatie speciala cu divinitatea, sau cu lumea de dincolo sau cu dimensiunile paralele care credeam ca imi trimit avertizari. Daca as fi avut, as fi stiut ca-mi uit in fiecare zi o parte din viata. Ca o bucata importanta din viata mea se intampla acolo unde nu aveam timp sa fiu, pana s-a stins pentru totdeauna. Daca as fi avut, as fi stiut sa nu uit ca trebuie sa fiu si fiica lui, in fiecare zi. Atunci, cat a fost. Acum cum poate sa mai conteze?