“Man is the only animal for whom his own existence is a problem which he has to solve” Erich Fromm
Nu stiu de ce dar parca in ultima vreme mi s-au inmultit tentativele de auto-analiza. Nu ma intorc la teoria crizei de “mid-life”, pana la urma nu cred ca are vreo importanta de la ce mi se trage. Poate pur si simplu ma maturizez in sfarsit, ar fi ceva.
Problema e alta, cu fiecare auto-analiza am tendinta sa fac “deep-dive” pana in epoca de piatra. De exemplu plecand de la intrebarea “urasc rom-gleza, de ce Dzeu o folosesc din ce in ce mai des?” am tot analizat pana cand am ajuns la consideratii absolut nerelevante legate de saracia vocabularului limbii engleze. E clar ca nu folosesc rom-gleza ca sa par mai educata, dimpotriva mi se pare ca e tocmai dovada ca educatia nu prea si-a atins scopul daca nu esti in stare sa construiesti o fraza de la un capat la altul (initial am scris “end to end”) folosind o singura limba. Deci, am probleme cu auto-cenzura si autocontrolul, daca imi propun sa fac un lucru si nu sunt in stare sau sunt in stare numai atunci cand consider ca e absolut necesar. Nu ma multumeste nici explicatia “deformatiei profesionale”.
Ma rog, nu e cel mai potrivit exemplu dar mi se intampla din ce in ce mai des sa ma trezesc ca ajung sa caut cauze ascunse pentru deciziile pe care le iau sau gesturile pe care le fac.
Si invariabil ajung la aceleasi intrebari: as fi putut face lucrurile altfel? As fi vrut?
Nu ma astept sa gasesc un raspuns din afara, cuiva care nu ma cunoaste i se poate parea un comportament natural. Eu stiu ca nu e al meu, ma intriga si imi e absolut neconfortabil faptul ca incep sa ma schimb fara un motiv aparent. Nu imi place ca ma schimb. Sau mai bine zis nu-mi place sa ma schimb fara sa vreau s-o fac sau fara macar sa inteleg de ce.
Ma gandesc ca blogul asta mi s-ar fi parut o idee hilara cu putine luni in urma.
Stiu ca un psihanalist mi-ar pune placile clasice: relatiile cu parintii in copilarie, frustrarile innabusite, negarea unei probleme acute si evidente. Inutil sa spun ca nu cred ca explicatia sta acolo, dar probabil ca exista metode prin care s-ar reusi sa fiu convinsa ca pana si faptul ca neg acest lucru e un semn al problemei.
Si m-ar pune sa gasesc singura solutia.
In mine.
Ceea ce si fac. Pentru ca de fapt nu am o problema. Am intrebari. La care cred ca am si raspunsuri, numai ca nu stiu unde le-am pus :).
QED
...nu cu foarte multa vreme radeam in sinea mea de bloguri ... si de bloggeri, pe cale de consecinta. Acum, in schimb, constat, nu fara surprindere, ca pare a fi mai multa "viata" in spatiul virtual decat "afara". Sincer, pare ca "traim" mult mai intens in postarile de pe blog-urile noastre decat in realitate. Cel putin, uneori. Am ajuns la blog datorita lipsei de comunicare cu cei aflatori (prin forta imprejurarilor) langa noi. Asta-i cert. Nu pot crede ca aducem aici lucruri vorbite si cu "ceilalti", doar asa ... ca sa le repetam. Spatiul asta virtual este, iata, mai in masura decat viata "reala", sa cuprinda intrebarile (eventual raspunsurile, atunci cand ele exista), temerile, trairile noastre sau orice alte sentimente pe care nu suntem (de ce oare?) in masura sa le impartasim celorlalti.
RăspundețiȘtergereScriem pentru ca nu putem vorbi si nu vorbim pentru ca nu putem imparti gandurile cu ceilalti, pentru ca ne temem ca nu vom fi intelesi. Sau, mai rau, ca vom fi luati in deredere... Si asta nu din vina lor, de multe ori.
Cautam raspunsuri, cautam sa ne intelegem pe noi insine, cautam sa aflam cine suntem, dar rareori gasim "drumul" corect. In fapt, sfarsim prin a fi si mai dezorientati. Consider ca, desi detinem, genetic, informatiile privind drumul pe care ar trebui sa-l urmam fiecare, nu suntem in stare sa le interpretam corect, si de cele mai multe ori ajungem aiurea ... ca sa spun numai atat.
Cat despre psihanaliza ... e doar un mod de a gandi si actiona al celor care chiar nu inteleg nimic. Nu m-as da pe mana vreunui "shrink". Niciodata.
Vezi, chiar de aia li se si spune "shrink", pentru ca, practic, storc totul din tine, adaugand informatiile primite de la "pacienti" plusvalorii experientei lor.
Dupa care publica - in titluri pompoase - carti "de succes" unde, de fapt ne regasim noi ... aia ale caror ganduri, intrebari sau nelamuriri sunt transformate in cutume, in sabloane prin care suntem "tratati". De cele mai multe ori fara succes. Nici macar aparent. Autorii acelor "best-seller"-uri suntem de fapt, noi. Sau, ma rog, ei, cei care apeleaza la serviciile distinsilor specialisti.
Nu dorim sa fim cunoscuti, dar tanjim sa fim auziti. Nu dorim sa fim judecati, dar punem "pe hartie" tot ceea ce am vrea sa dezbatem, toate intrebarile la care am vrea sa aflam raspunsuri.
Eu, personal, nu judec, pentru ca nu-mi place sa fiu judecat (but, hey, that's just me.... ), dar pretind sa fiu inteles. Sunt inconjurat de persoane cat se poate de conformiste, carora le cer sa imi accepte non-conformismul meu declarat. Sunt, de fapt, doar egoist, la o "psihanaliza" mai atenta :)....cu toate astea incerc sa inteleg permanent ce se intampla cu mine, de ce sunt asa, de ce gandesc asa (atunci cand o fac :) ). Si recunosc ca, pana una-alta, raspunsuri n-am primit decat prin fortarea imprejurarilor, prin experimentarea personala a vietii si intamplarilor ce o compun. Experienta castigata, buna sau rea, ma ajuta azi sa traiesc asa cum gandesc si sa gandesc asa cum traiesc. Evident, nu am si nu dau definitii. Si, de cele mai multe ori, nici sfaturi. De data asta nu din egoism, ci numai din frica unui potential esec al celor care ar incerca sa traiasca pe baza "sfaturilor" mele.
Spre a incheia intr-o nota optimista, spun: continua sa cauti! Risti chiar sa gasesti ceva.