Despre necesitatea surogatelor

(Kandinski - Small pleasures)

Cred ca intr-o forma sau alta am disecat deja de cateva ori cam toate ideile legate de subiectul asta, inca de pe cand ma intrebam ce caut eu pe strada asta.
In esenta banuiesc ca totul se reduce la nevoia de ceva mai multe “grade de libertate” decat este socially acceptable. Si nu numai pentru ca e socially correct ci mai ales pentru ca este comod si safe, aleg sa-mi hranesc partea rebela de ego cu un fel de surogat de libertate. Blogul, calatoriile si iesirile “bussines related”, incapatanarea si egoismul cu care tin sa am bucati din zilele libere pe care sa nu le impart cu nimeni, toate sunt componente ale surogatului.
Cat de reala e nevoia asta si mai ales cat m-ar costa sa n-o satisfac? Habar n-am. Pentru mine e o forma de a-mi pastra echilibrul si pentru ca n-am veleitati de martir de dragul martirajului nici n-am sa incerc sa vad ce se intampla daca-mi jertfesc micile mofturi pe altarul lui “asa ar trebui, asa e bine, asa se face….”.
Mi-e clar ca sunt egoista, daca e sa ma pshianalizez dupa regulile (aproape) unanim acceptate, dar mi-e mai bine egoista pentru ca ma simt de cele mai multe ori datoare in primul rand fata de mine si apoi fata de cei din jur. Si atata vreme cat “egoismul” meu nu impacteaza dramatic “lumile” celorlalti nu vad de ce nu mi l-as ingadui.
“The person that you are going to spend the rest of your life with is yourself so you owe it to yourself….” Nu e cel mai altruist motto dar nici n-am candidat vreodata la titlul de “altruistul anului”, so I can live with it just fine :).
Nu mi-amintesc sa ma fi simtit vreodata dependenta de relatii, nu inseamna ca mi-ar fi confortabil sa traiesc in afara relatiilor de orice fel ar fi ele, insa nu sunt si n-au fost ratiunea mea de a trai. Mi-e bine in familie si nu mi-ar fi fost probabil daca as fi ales o viata solitara, maternitatea a fost cea mai fantastica experienta pe care am trait-o (si o traiesc) si stiu ca n-as fi intreaga altfel. Cu toate astea ma percep mai mult ca individ decat ca parte din ceva, indiferent cat de bun e “ceva-ul”.
Probabil ca doza de cinism pe care am avut-o dintotdeauna (si care castiga teren vazand cu ochii pe masura ce trece timpul) poarta “vina” felului in care vad lucrurile. Am privit intotdeauna cu oarecare scepticism teoria sufletelor pereche, a jumatatilor aceluiasi intreg. Prima oara cand mi-am vazut copilul “in carne si oase” am avut pentru cateva secunde doar un coplesitor sentiment de responsabilitate in locul valului de duiosie si dragoste neconditionata la care ma asteptam si mi-a fost teama ca nu sunt “normala”.
Nimic din ce m-ar face pentru totdeauna parte inseparabila din ceva nu m-a facut sa ma simt in largul meu, cu toate astea sunt recunoscatoare impulsurilor care m-au facut sa aleg sa fiu parte din tot ceea ce sunt.
Dar totusi, am nevoie de supape, mi-e bine cu surogate si n-am sa renunt la ele.

Si stiu ca asa cum m-am imprietenit asa de bine cu gustul indulcitorului hipocaloric incat nu-mi mai place gustul cafelei cu zahar probabil ca nici cu libertatea ne-contrafacuta nu m-as mai impaca :).