Si daca…..?

Am momente (rare ce-i drept) cand cred ca gandesc. Zilele astea, intr-un context pe care o sa-l detaliez putintel mai incolo, mi-am dat seama cat de tare ma enerveaza cugetarile asa zis profunde de tipul “mai bine sa regreti ce-ai facut (decat ce n-ai facut)….” Analizand logic, daca as regreta ce-am facut as stii ca trebuia sa fac altfel, deci automat as regreta ce n-am facut, nu? Adica as regreta ce am facut si ce n-am facut in acelasi timp, meaning that as regreta doua lucruri in loc de unul singur…So…spare me the cheap philosophy.
In general stiu ca deciziile pe care le-am luat au fost cele mai bune la momentul respectiv, poate ca, privind in urma si schimband sistemul de referinta, intelegand ce declansau in timp unele dintre ele, acum as face altfel, dar cu pachetul de informatii si cu experienta din momentul la care am luat decizia mi-e clar ca alta mai buna nu aveam. Nu regret ce am facut. Poate ma frustreaza ca n-am avut globul de cristal, ca prelucram altfel informatile si ca nu am prevazut multe consecinte. All taken into account, I made all the right choices back then.
Dar sa regret ce n-am facut? Cum as putea stii? Pot cantari proiectiile pe care le aveam atunci despre ceea ce credeam ca va urma daca alegeam s-o iau pe un drum in loc de altul. Dar cat din asta s-ar fi intamplat in realitate? Sunt situatii in care lucrurile au luat la un moment dat alta intorsatura decat speram, tocmai pentru ca facusem niste proiectii in viitor care luasera in calcul niste asteptari nerealiste. Nu pot decat sa regret ca am anticipat incorect, nu ca n-am insistat sa fortez intr-o directie care de fapt nu exista.
Whatever… de unde am plecat de fapt?
Zilele astea, intorcandu-ma un pic in lumea civilizata (cu tot patriotismul, chiar n-am de ales, asta e definitia cea mai potrivita), n-am incetat sa ma intreb daca am facut bine atunci cand am renuntat fara remuscari la emigrare (si nu in faza de optiune teoretica ci in cea de formalitati definitivate). Si aici din nou, nu ma gandesc la ce curs ar fi luat viata mea pentru ca ceea ce am estimat ca voi face ramanand s-a si intamplat. Ma gandesc la faptul ca mi-am privat copilul (nu eram mama atunci, deci am oarecari circumstante atenuante dar nu ma incalzeste asta cu nimic) de o gramada de oportunitati pentru ca eu nu eram dispusa s-o iau de la capat. Si nu vorbesc (numai) de oportunitati materiale. Ar fi trait intr-o lume normala, nu in mizeria morala din Romania. Stiu ca nu e patriotic sa arunci cu pietre, dar nici nu vad cum numai prin educatia si exemplul bun (zic eu :)) al familiei copiii astia pot creste si deveni normali, cum pot sa-si construiasca un sistem de valori sanatos, cum pot sa ajunge sa creada in corectitudine, onestitate, decenta, demnitate, respect….? Am luat cea mai buna decizie pentru mine si n-o regret (decat poate atunci cand, aici, pot iesi fara teama sa ma plimb singura seara tarziu si nu ma simt in nici un fel vulnerabila, cand ma uit in jur si fiecare cladire pare un monument protejat cu grija si pasiune, cand totul e frumos, curat, decent si simt ca-mi vine sa zambesc uitandu-ma la figurile luminose ale oamenilor care trec pe langa mine). Si cand compar totul cu ce am lasat si voi gasi din nou "acasa", in capitala europeana Bucuresti ma apuca o depresie...... Si nu pot sa nu ma intreb din nou: am luat cea mai buna decizie si pentru copil?
Acum, de aici, mi se pare ca nu. Si tare mi-e ca am dreptate.

... si da, asa cum se vede cu usurinta din activitatea de pe blog, muncesc de nu mai pot de cand sunt la Barcelona :). Mi-am terminat treaba ieri la pranz (conf calluri n-am saptamana asta pt ca aveam o agenda prea incarcata si "am scutire"). Acum sunt, vorba unui coleg "offshore mint rubber". Sunt eficienta personificata .... (de modestie nu mai zic, e mult prea evident).