dor

Citeam la umbra marului batran pe care nu ma indur sa-l tai. Nu stiu cand am uitat de carte si m-am lasat in voia gandurilor. Si mi-am dat seama cat de dor imi e de tata. Sprijinita de trunchiul aspru, uitandu-ma fara tinta peste dealuri, am realizat dintr-o data cat as vrea sa ma asez pe canapea, sa-mi pun capul pe umarul lui si sa stam asa…fara sa ne spunem nimic doar pentru ca se poate sa spui totul fara sa spui nimic.

Si-am incercat sa-mi spun “o sa ma gandesc la asta alta data, nu pot sa ma gandesc la asta acum” si mi-am dat seama de cate ori am facut la fel in ultimul timp…. In ANII de cand nu mai e. M-am ascuns de amintirile cu el pentru ca inca ma doare… si pentru ca nu stiu altfel, nu pot mai mult. Mi-e atat de dor sa ma simt protejata, ocrotita de toate relele, departe de toate grijile, asa cum ma simteam cand era el. E atat de nedrept sa stiu cum e sa simt asa si sa inteleg ca n-are cum sa mi se mai intample vreodata. Ma simt… orfana, aruncata intr-o  lume prea mare pentru mine. Ca un homeless care stie cum e sa fi stat intr-o casa frumoasa si calduroasa si se trezeste in ploaie, fara adapost si fara speranta. Credeam ca o sa doara mai putin cu trecerea timpului si nu e deloc asa.

Ma intreb daca l-am meritat si zambesc ca sa nu plang cand imi amintesc cum il intrebam “Iti dai seama ce noroc pe tine sa fiu eu fata ta?” si imi raspundea razand “Da, da… nu cred ca te merit”. Cat de dor imi e sa-l vad pe tata razand. Ma gandesc la cat il uram cand imi scana si cataloga “iubitii” si-mi dau seama cat de bravi au fost baietii aia ca au avut curaj sa dea ochii cu el a doua oara J (acu’ ce sa zic...fraieri ar fi fost sa dea bir cu fugitii J). Nu-mi amintesc sa fi fost vreunul caruia sa nu-i fi gasit macar un cusur J si daca stau sa ma gandesc acum cred ca a avut dreptate... Cand se mai incheia o idila stia intotdeauna cand e cazul sa vorbim si cand nu… Cand se linisteau spiritele (am fost drama queen de cand ma stiu) aparea zambind: “deci i-am dat papucii si astuia…oricum nu prea ne placea de el" si incepea sa enumere defectele pe care mi le spusese deja si sa mai inventeze altele pe langa. Si radeam amandoi...si uitam ca sufar din...dragoste... J.  In dimineata zilei in care m-am maritat m-a dus la coafor si cand, la intoarcere, am intarziat sa cobor din masina s-a intors catre mine si mi-a zis “daca nu esti sigura ca asta vrei te poti razgandi acum, nu trebuie sa te gandesti decat la ce vrei tu, ma gandesc eu la tot restul”. Cum Dumnezeu sa nu-l iubesti? Cum sa crezi ca nu mai e...deloc? A trecut atata timp si inca intind mana dupa telefon sa-l sun, inca ma gandesc "trebuie sa-i povestesc asta, o sa-i placa" sau "trebuie sa-l intreb pe tata ce sa fac, el stie sigur cum e mai bine".

Ma gandesc ca tatii de fete sunt speciali, ca un barbat nu e “complet” daca nu are sansa experientei asteia.

Ma gandesc ca ar trebui sa fiu fericita ca am avut noroc sa-l am... Mi-e dor de tata.

Si nu am cum sa plang pentru ca as avea nevoie de el ca sa pot plange.