Orasul sinucigas

Nu e doar o impresie, e limpede ca populatia  aruncata de soarta intre frontierele glorioasei Romanii e definita din ce in ce mai pregnant de indolenta, indiferenta si incrancenare. Nu judec din afara problemei, chiar daca ma agat de o scara de valori sanatoase ma surprind de prea multe ori uluita de fapte si lucruri care ar trebui sa defineasca normalitatea.
Ma mir cand primesc un email scris corect in romana, ma entuziasmez cand aud doi oameni povestind despre o carte buna, cand ne preocupa si altceva decat shoppingul, mancarea, masina, casa, politica, criza...Intalnesc atat de rar normalitatea asemanatoare normalitatii mele incat ma intreb daca mai exista si altundeva.
Cat de contagioasa e maladia lumii in care traiesc daca nu ma mai surpinde cretinul care traverseaza aiurea un bulevard aglomerat tarand de mana un copil de gradinita si injura violent cand opresc si-l las sa-si vada de drumul sinucigas, mai preocupata decat el de viata copilului caruia ii risca viata? Ma asigur ca am usile blocate si imi vad de drum, zambind amar la gandul ca un copilas a auzit deja cuvinte pe care eu nu le auzisem inca la liceu. Ma gandesc ca probabil le foloseste si el. Ma intristez la gandul ca poate intr-o zi un sofer va frana cu o milisecunda prea tarziu. Ma revolt ca, asa cum spunea bunica mea, le da Dumnezeu copii tuturor descreieratilor. Imi imaginez cum ar fi daca m-as intoarce, as lua copilul,  l-as arunca in masina si l-as duce departe de mizerie, ura, alienare si mitocanie.
Ma tarasc impreuna cu coloana, am inchis radioul, nu mai am "starea" care sa permita muzicii sa rezoneze undeva in mine. Ma uit la oamenii care misuna haotic pe trotuare, la masini... si-i vad ca pe celule in organismul mare, greoi si zgomotos al orasului. Atat de multe celule bolnave, straine, mutante incat ma mir ca mai traieste inca.
E luni si sunt patetica fara sa-mi fi dorit asta.