70

"It occured to me that my speech or my silence, indeed any action of mine, would be a mere futility." - Joseph Conrad

A venit toamna. M-am trezit fredonand "September morn'" si nu pot sa mi-l scot din cap. Unde mai pui ca nici nu-mi place….

Incepe scoala. A inceput si noul an financiar (o sa fie "a happy one", e nevoie doar sa arunc o privire peste bugete si ma umfla rasu').

Inceputuri peste inceputuri. Ca sa mai echilibram balanta parc-ar merge si-un bilant.

Ca tot ma miram de cele 69 de postari adunate, s-a mai si remarcat ca sunt "productiva" (ceea ce nu e neaparat "de bine"), de bilant serios nu e locul sau momentul asa ca … hai sa vedem ce am facut cu mine in …7 luni de bloggereala.

N-o sa-mi mai raspund la intrebarea "De ce blog?" pentru ca e redundanta. Clar nu l-am facut pentru ca as avea ceva fundamental de spus, nici ceva memorabil de impartasit "lumii", nici macar pentru ca mi-era necesar sa ma "inteleg". De fapt n-a fost o decizie ci un implus.

Daca tot e sa-mi pun o intrebare poate "la ce mi-a folosit pana acum?" ar fi cea mai potrivita. In acelasi fel in care cel mai potrivit raspuns e "nu stiu si cred ca nu-mi pasa". Mi-am dat seama ca puse in cuvinte "marile mele probleme existentiale" sunt de fapt mofturi mari, mici sau medii, sau pur si simplu razvratiri de dragul razvratirii impotriva regulilor si constrangerilor care nu mi se potrivesc dar nu pot fi schimbate. Nu inseamna ca redefinirea anterioara a eliminat si starea de oarecare alienare care m-a trimis catre virtual. Desi cred ca pot sa sparg si alienarea in doua bucati (deloc egale), una legata strict de propria persoana si cealalta de …restul lumii. Fieacre din "bucatile" astea arata acum altfel, altfel mai bine sau altfel mai rau …nu stiu. Altfel mai usor de "deal with" cu siguranta. M-am reimprietenit cu mine intr-un fel cu totul nou si invat sa-mi cer mai putin. Mai am de invatat cum sa ma multumesc cu "mai putinul" pentru ca nu cred ca o sa accept vreodata 100% ca la un anume moment am setat standardele gresit, nerealist. E normal sa accept greu sau deloc… pentru eu nu gresesc.

Mai am inca flashuri … clipe cand ma gandesc ca totusi merita sa inchid ochii si sa ma arunc. Chiar daca nu stiu daca fac acrobatia cu plasa sau fara. Foarte probabil fara. Si e foarte probabil sa se incheie cu ceva mai mult decat o luxatie. Ce ma opreste de fapt e gandul ca ar putea sa-mi placa.

E reconfortant intr-o anume masura sa-mi gasesc timp sa scriu pe blog. Si nu e de mirare, e ca atunci cand alergi si te opresti un pic sa-ti tragi rasuflarea. Ca sa poti alerga din nou.