Prea putin

Ma gasesc parca prea rar gandindu-ma la tata. A trecut o primavara fara el. Se duce si o vara. A fost primul Paste, o sa fie primul Craciun. A fost prima zi de nastere cand nu l-am avut langa mine. In august si-ar fi aniversat 46 ani de casatorie. Anul trecut radeam cu totii cand faceam planuri pentru nunta de aur. N-am putut sa vorbesc cu mama in ziua aniversarii lor. N-am stiut ce sa-i spun si-am fost egoista, n-am spus nimic. M-am mintit ca poate vrea sa ramana singura cu gandurile ei pentru ca mi-a fost mai usor.
Am fost in vacanta si am incercat sa nu ma simt vinovata ca ma bucur, mi-am amintit cum m-a invatat sa inot, cum statea si facea turnulete castelelor mele de nisip. Cand n-am chef sa ma joc cu copilul ma intreb cum Dumnezeu avea el intotdeauna chef de noi cand eram copii. Au fost zile cand m-am surprins gandindu-ma cum o sa-i povestesc cand ajung acasa ce-am facut, ce-am vazut…. Am momente cand pun mana pe telefon si imi dau seama apoi ca nu mai am cum sa-l sun…

Ma tot gandesc ca nu se poate ca prea putin sa fie de fapt tot. Si totusi...
Ma simt orfana. Sunt orfana.