Alb si negru

Ieri am aflat despre o sinucidere “economical crisis triggered” a unei persoane pe care am cunoscut-o candva Si, oricat ar suna de cinic, n-am simitit mare lucru. Poate revolta si un pic de ciuda pentru ca back-then chiar mi se parea demna de role model fata aia. Asta se intampla probabil cand judeci pe cineva dupa aparente si-atat. N-as fi avut motive sa aprofundez analiza, dar imi amintesc ca m-a impresionat cat era de energica, de pozitiva, de “smart”. Poate ca n-as vorbi despre asta daca era vorba despre altcineva, era exact genul de om de la care te-ai fi putut astepta la orice altceva.
Nu cred ca as putea intelege vreodata o motivatie care sa conduca la sinucidere dar poate ca in unele cazuri mi-ar fi mai usor sa accept. Dar insolvabilitatea? wtf…. Da, insolvabiliatea e nedemna, jalnica, urata si degradanta… Dar cat de demn e sa renunti, sa-i lasi pe ceilalti, si mai ales sa-ti lasi copilul, sa sufere consecintele actiunilor tale dupa ce ii obligi sa traiasca si cu amintirea felului in care ai ales sa pleci? Nu cred ca trebuie sa te agati de viata cu orice pret, asa cum nu cred ca merita sa te agati de nimic cu orice pret, dar mi se pare las si meschin sa tragi linie pentru ca te inspaimanta falimentul. Probabil n-am eu destula demnitate si verticalitate dar de atat sunt in stare. Poate am trait prea cuminte, prea liniar, prea safe. Dar daca asta era una dintre alternative ma multumesc cu existenta mea monotona.
Viata nu e in alb si negru. Si daca nu putem trai intotdeauna intr-o feerie de culori ametitoare cred am putea macar sa incercam sa acceptam cateodata ca se poate si doar cu o infinitate de nuante de gri.
Si daca pana la urma amintirile sunt tot ce ramane cred ca suntem responsabili sa incercam sa le lasam nemanjite de orgolii si trufii, justificate sau nu, stupide sau smart. Suna ca un slogan cretin dar chiar cred.